Comentează- Mircea Anghelinu a trimis opiniei publice o scurtă explicație a motivațiilor pentru care se exprimă public în cazul ”Venus de la Piatra Neamț”, urmată de o scrisoare, care-i conține argumentele de specialist.
- În motivație, decanul susține că face pentru prima oară gestul de a se adresa atât publicului larg, cât și colegilor săi din comunitatea științifică, după ce ”am tolerat, preț de un deceniu, fără reacții publice, acuze năucitoare, calomnii, dar și derapaje științifice nepermise” din partea profesorului Marin Cârciumaru.
- Pus în fața probelor publicate de ziarul Libertatea, Cârciumaru a recunoscut acum câteva zile că nu echipa lui, ci doi amatori au descoperit statuia de la Piatra Neamț, în ciuda în ceea ce profesorul Cârciumaru anunțase oficial, pe 18 decembrie 2019, către public, comunitatea științifică și presă.
- În interviul pentru Libertatea, Cârciumaru a criticat comunitatea științifică după ce breasla a fost circumspectă și n-a participat la anunțul descoperirii.
- Profesorul Cârciumaru a spus că, el și echipele lui, au descoperit ”70% din obiectele paleolitice găsite în România”, calificându-i drept ”comozi” pe ceilalți specialiști din țară și ironizându-i pe arheologii din Iași, București, Târgoviște.
- Iar tuturor celor care au absentat de la prezentarea oficială a descoperirii lui Venus de la Piatra-Neamț, el le-a transmis: ”Nu-i consider paleoliticieni”.
- În replică, decanul Anghelinu spune că s-a ajuns prea departe cu impostura și de aceea iese din discreția cultivată în general de cercetători.
Ne face de râs pe toți și umbrește meseria de care m-am atașat (…) Sper ca reacția mea să încurajeze și alți arheologi să ia atitudine și să-și expună punctul de vedere.
Profesorul Mircea Anghelinu:
Mircea Anghelinu este decanul Facultății de Științe Umaniste a Universității Valahia din Târgoviște. Cercetătorul în vârstă de 46 de ani predă din 1997 la facultatea unde el însuși s-a format. A fost elevul profesorului Marin Cârciumaru.
Doctor în arheologie preistorică și arheolog expert, Anghelinu a realizat cercetări în toată țara, dintre care, cel mai recent, în bazinul Ceahlău și Carpații Orientali, unde a studiat urmele populațiilor paleolitice în cadrul unor proiecte finanțate prin UEFISCDI (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării, instituție a Ministerului Educației) sau o bursă oferită prin revista National Geographic de fundația americană Waitt.
Iată mesajul său:
“La un moment dat, trebuie să separăm neghina. Am tolerat, preț de un deceniu, fără reacții publice, acuze năucitoare, calomnii, dar și derapaje științifice nepermise, cum este cazul celor două «statuete» anterioare, asocierea cu Roxin și multe altele, toate din partea profesorului Marin Cârciumaru. Nu sunt un tip conflictual și prefer dezbaterile civilizate, argumentate, academice. Nu a fost cazul practic niciodată, pentru că «echipa» profesorului Cârciumaru nu a riscat să publice «descoperirile» prezentate presei, ci subiecte «inerte», neproblematice.
Însă cazul de care acum se ocupă ziarul Libertatea depășește de departe cazurile de impostură anterioare, ne face de râs pe toți («cei de la Târgoviște», cum ne tratează în bloc presa) și umbrește meseria de care m-am atașat.
Auto-instituirea în «autoritate» și declasarea în bloc a tuturor
colegilor de breaslă nu are nimic de-a face cu modestia, ca să nu zic smerenia
care ar trebui să caracterizeze un cercetător – în teorie, un om care știe mai
bine decât ceilalți cât de puține știe și câte sunt de aflat! Auto-glorificarea
ar trebui să aibă, într-o societate de oameni sănătoși la cap, efectul opus: să
descalifice persoana, și cu atât mai mult cercetătorul!
Am primit, de altfel, și reacții din partea altor colegi (Cluj, Iași), care mi-au solicitat implicarea și un punct de vedere. Am crezut cu anii că, făcându-ne meseria corect și sobru, lumea va sesiza de la sine unde se află adevărul și competența. Nu e așa simplu, se pare.
Hărmălaia mediatică, mucavaua marketingului agresiv, prezentarea
drept «mari realizări» a unor lucruri banale pentru sutele de arheologi din
țara asta (participarea la o conferință prin străinătate, publicarea vreunui
articol etc.) sfidează bunul simț, insultă inteligența și toacă răbdarea
oricărui om familiarizat cât de cât cu cercetarea arheologică.
Sper ca reacția mea să încurajeze și alți arheologi să ia atitudine și să-și expună punctul de vedere. Pentru că miza nu are nimic personal: când un coleg, chiar și unul pe care nu-l iubesc, face o descoperire remarcabilă, mă bucur pentru el, pentru că îmbogățește patrimoniul României, cunoașterea, pe noi toți. Cu condiția să facă acea descoperire, nu s-o inventeze sau s-o măsluiască!”.
Scrisoarea profesorului Anghelinu: Cazul «Venus de la Piatra Neamț», neprofesionalism sau impostură asumată?
„Prima reacție la izbucnirea «scandalului Venus» a fost, recunosc, de a solicita jurnaliștilor de la Libertatea un drept la replică, pentru a demonta afirmațiile ofensatoare făcute de dl. Cârciumaru la adresa arheologilor de la Universitatea Valahia din Târgoviște, ca și la adresa colegilor de la Iași și București, tăvăliți cu toții, generos și gratuit, prin noroi.
Am
realizat însă că, în lumea internetului, când un click și un pic de simț critic
sunt suficiente pentru a afla «whos
who», o asemenea replică ar fi
coborât polemica la un nivel pe care doresc cu tot dinadinsul să-l evit și ar
fi distras atenția de la adevărata problemă în discuție.
Este
suficient să precizez că, din motive etice și profesionale, nu mai colaborez cu
domnul Cârciumaru de mai bine de un deceniu, și că distanța arogantă pe care
domnia sa a instituit-o între «echipa
sa» și ceilalți paleoliticieni
din România este, mai ales în contextul de față, binevenită.
Ceea
ce m-a obligat însă să intervin este umbra pe care «nevinovata» înscenare de la Piatra Neamț o
aruncă asupra breslei arheologilor din România, în covârșitoarea lor majoritate
oameni entuziaști, onești, prost plătiți și doar rar recunoscuți și apreciați
de publicul larg. Un alt imbold mi l-au oferit numeroșii comentatori, care văd
în ancheta jurnaliștilor de la Libertatea o încercare de a discredita o
descoperire «epocală» pe seama unor gafe «mărunte», fie ale unor amatori, fie ale
unor profesioniști, altminteri cu toții bine intenționați.
Am considerat că, în haosul opiniilor mai mult sau mai puțin informate, părerea unui paleolitician ar putea arunca un firișor de lumină.
Pentru
cei care nu încetează să (se) întrebe dacă statueta este autentică –
adică nu un fals «plantat» într-un sit arheologic -, încep
prin a sublinia că, în arheologie, autenticitatea unei descoperiri este
conferită, în primă instanță, tocmai de contextul în care a fost găsită
(adică de cine, unde și în ce condiții), ca și de modul în care acest context a
fost cruțat de trecerea timpului și documentat cu grijă, prin metodele proprii
arheologiei. Or, din motive de acum cunoscute, acest context arheologic, la
Piatra Neamț, s-a pierdut și nu mai poate fi reconstituit decât prin
declarațiile participanților și, în mai mică măsură, prin documentarea ce se
poate face ulterior.
Prin urmare, această primă probă a autenticității depinde, deocamdată cel puțin, de credibilitatea celor implicați, aspect pe care refuz să-l comentez aici, dar care va ieși la iveală, sper, în urma anchetelor celor abilitați, recte Comisia Națională de Arheologie.
O
altă cale de a trata problema autenticității, ceva mai ocolită, o oferă însă artefactul
în sine, care, prin stilul și tehnica de realizare, poate indica, cu
precizie mai mare sau mai mică, epoca în care a fost realizat. Aici s-ar cuveni
oferite câteva detalii (pre)istorice, mai tehnice, pentru a înțelege corect
semnificația pe care o poate avea o asemenea descoperire.
Statuetele
feminine paleolitice sunt rare: s-au descoperit câteva zeci în ansamblul
Europei, majoritatea absolută aparținând Gravettianului, un grup de tradiții
înrudite ale unor vânători-culegători nomazi care au ocupat continentul între
aproximativ 34.000 și 24.000 de ani.
Deși
există o oarecare diversitate în maniera de realizare a acestor statuete,
formele opulente, marcarea organului sexual și coafura neobișnuită («capișon», «stup») sunt câteva dintre trăsăturile
deosebit de caracteristice Gravettianului, în special ale celui din Europa
Centrală și de Est (vezi situri celebre precum Willendorf, în Austria, sau
Kostenki, Rusia).
Acest
stil dispare însă ulterior, în Epigravettian (24.000-12.000), Solutrean sau
Magdalenian (alte mănunchiuri de «culturi» paleolitice, mai târzii),
separate de Gravettian de o perioadă extrem de rece și aridă, numită Ultimul
Maxim Glaciar (datat convențional între aproximativ 28.000 și 19.000 ani).
Această răcire a dus la reașezări ale populației în Europa, demonstrate de
genetică și de transformările fizice ale populațiilor, dar și la schimbări
importante în modul lor de viață.
Printre altele, statuetele feminine ale epigravettienilor sau magdalenienilor sunt, de regulă, extrem de stilizate, abia sugerând profilul unei femei. Altfel spus, deși reprezentările feminine continuă să apară, «moda» gravettiană de realizare a acestora dispare. Or, statueta de la Piatra Neamț trimite clar către stilul gravettian, în timp ce cronologia precizată de descoperitori este cu foarte multe milenii mai tânără (17.000 de ani), indicând un context epigravettian.
Prin urmare, «cea mai veche statuetă de piatră din Sud-Estul Europei» este prea tânără!
Se
deschid astfel, pe cale de consecință, două posibilități: fie statueta
reprezintă un fals, fie datarea ei este greșită! Cunoscând
profesionalismul colegilor de la IFIN Măgurele, ca și pe cel al laboratorului
din SUA, cea de-a doua posibilitate mi se pare exclusă.
Pentru
ipoteza falsului, dincolo de ceața suspectă ce acoperă contextul de
descoperire, alte argumente ar fi stadiul neobișnuit de bun de conservare,
mai ales pentru o rocă moale, precum gresia, dar și asemănarea supărătoare
cu «modele» de tipul Venus de la
Willendorf –
ușor de găsit, la rezoluție mare, pe internet. Trebuie însă spus că situațiile
de conservare foarte bună nu sunt neapărat rare în arheologie, iar similitudini
frapante mai există printre reprezentările feminine din paleolitic.
Din păcate, gresia din care este realizat acest obiect nu poate fi datată direct.
Ceea ce s-ar fi cuvenit făcut însă ar fi fost o analiză microscopică detaliată a urmelor de prelucrare și de uzură, care să asigure comunitatea științifică și publicul larg cel puțin că statueta nu a fost realizată cu trei zile înainte de descoperire.
Prelevarea
de mici eșantioane din interiorul inciziilor (care ar putea identifica, de
exemplu, urme stânjenitoare de… metal) ar fi putut completa aceste analize.
Specialiști și laboratoare capabile să realizeze această analiză există atât în
România, cât și în străinătate. Din păcate, descoperitorii, care și-au pus
problema autenticității și au trecut sub tăcere problemele contextului de
descoperire, nu au apelat la (sau nu au făcut publică) o asemenea
certificare.
O
cercetare detaliată, în teren, a presupusului context de descoperire ar fi
adus, de asemenea, date suplimentare. Este foarte adevărat că aceste verificări
ar fi solicitat timp, poate ani, în cazul unor săpături arheologice
sistematice.
În absența lor însă, prezentarea publică, ca autentic, a acestui obiect, la câteva luni de la descoperire, a avut loc nu suspect de târziu, cum se afirmă, ci mult prea devreme!
Ca să parafrazez limbajul juriștilor, prezumția de autenticitate, valabilă în cazul unui context arheologic studiat sistematic, sub supravegherea unor arheologi profesioniști, trebuie înlocuită, în acest caz, de o prezumție a falsului.
Până la certificarea de către specialiști independenți a autenticității acestui artefact, «Venus de la Piatra Neamț» trebuie așadar considerată un fals, «plantat» într-un sit nu o dată, ci, vedem, de două ori! Promovarea ei ca autentică, sub orice formă, reprezintă în cel mai bun caz o formă de neprofesionalism, iar în cel mai rău, o impostură asumată.”
Prof. univ. dr. Mircea Anghelinu – Universitatea „Valahia” din Târgoviște.
Confruntat de reporterul Libertatea, profesorul Cârciumaru s-a precipitat explicând de ce nu a spus presei și breslei sale că statuia nu a fost descoperită de arheologi, ci de doi amatori. Urmăriți VIDEO: