Spală, calcă, gătesc, șterg, strâng, spală, calcă… Automatisme devenite normalitate pentru mii de femei care sunt muncitoare domestice în Italia, multe dintre ele românce. E greu până și să numești viață ce trăiesc acele femei acolo, fiindcă de fapt ele și-au întrerupt existența pentru un „cândva”. Acel „cândva” e legat mereu de întoarcerea acasă, la copii. „Femeile își spun: trăiesc aici chiar 10 ani sau 15 ani cu gândul de a se întoarce acasă. Și traiul aici, în această singurătate, este o suspendare a timpului, aceasta nu e o viață, e ca și cum ți-ai ține respirația. Și vrei să respiri doar când ajungi acasă”, explică Tiziana Bergamaschi, regizoarea piesei și coordonatoarea școlii de dramaturgie Teatro utile.

„Le Rinchiuse” – „Prizonierele”. Titlul piesei dă o bucățică din tematica unei piese greu de digerat, dar atât de necesară. „Le Rinchiuse, această piesă despre viața unei badante într-un interval de 24 de ore, s-a născut în urma întâlnirii uneia dintre participantele la acest curs de scriere dramatică, care lucrează ca asistentă socială, la Parma, cu femeile migrante”, povestește regizoarea. În trupa sa de teatru sunt actori de pe tot Globul, încă o metaforă pentru această temă a badantelor care este universală. O femeie singură, într-o țară străină, închisă în casa unui străin pe care trebuie să-l îngrijească, departe de familie, de copii, de tot ce a însemnat viața ei până atunci. O viață care nu există.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 2

 

Și Tiziana a avut pentru mama sa o îngrijitoare din Maroc și înțelege foarte bine drama acestor femei. „Cum nu au casă, nu au familia alături, fiindcă au lăsat-o în țara de origine, asta creează o serie întreagă de probleme. Este vorba de relația pe care o au cu copiii lăsați singuri acasă și chiar și atunci când reușesc să întregească familia, nu pot să se adapteze la realitatea diferită a Italiei, în cazul nostru, dar poate fi oricare altă țară. De exemplu, eu am o prietenă care și-a adus fiul din Bolivia și fiul a vrut să se întoarcă în Bolivia”, spune regizoarea.

De fapt, piesa vorbește despre dreptul la frumos. „Drepturile omului sunt de fapt dreptul la frumusețe și e un drept uitat”, spune Tiziana. Piesa nu este doar pentru italieni, regizoarea speră să poată aduce în sală cât mai multe „badante” să vadă piesa și chiar colaborează cu Silvia Dumitrache, președintele Asociației Femeilor Române din Italia, pentru a convinge mai multe femei să vină la piesă.

„Încet-încet, sperăm să convingem să participe și femeile care fac aceste munci, nu doar stimularea unui public care să participe cu empatie și emoție, dar să și schimbăm publicul. E important să vină ele însele, să cunoască și să se recunoască, fiindcă asta e teatrul, recunoașterea propriului eu. Este un mod ca ele să înțeleagă că au dreptul la frumos”, spune regizoarea.

Piesa nu se joacă doar în sălile clasice de teatru, ci uneori și în case, toate spațiile fiind folosite întocmai. „Am debutat într-o casă, într-un teatru-casă, și am folosit spațiul întocmai, ca pe un peisaj domestic. Iar publicul, 25-30 de persoane, este în centrul casei. Și în jur se învârte viața acestor femei care deschid ferestre, le închid, merg la bucătărie, merg în baie, fac curat, spală, șterg praful… Am folosit spații mici, pe care le-am adaptat din când în când, un spațiu claustrofob, pentru ca oamenii să trăiască măcar emoțional sentimentul claustrofobiei pe care îl trăiesc și aceste femei. Impactul puternic emoțional este dat și de participarea publicului, îi obligă să iasă din zona de confort”, continuă regizoarea.

Deși este în centrul atenției, nu doar viața îngrijitoarei este surprinsă în piesă, ci și a bătrânului îngrijit. Două vieți care își împart singurătatea. „Nu este doar singurătatea femeii care are grijă de bătrân, ci și a persoanei în vârstă, totodată. Ambele sunt abandonate și munca ulterioară pe care am făcut-o a fost să spunem povestea acestui personaj pe trei voci. Sunt actrițe care prezintă același personaj care se numește Nina, fiindcă mereu avem probleme în a pronunța numele străinilor, așa că am numit-o Nina, un nume ușor de pronunțat. Sunt trei voci care prezintă pe rând, cu o structură corală, asemenea corului tragediei grecești, diferitele stări ale femeii închise în casă, care nu face altceva decât să curețe, curețe, curețe… Când afară e soare, intră o rază de lumină prin care se pot vedea particulele de praf. Și această lumină le permite să reflecteze asupra singurătății lor și asupra acestei posibilități de a ieși afară, de a avea o viață și că ele au dreptul la asta”, povestește Tiziana Bergamaschi.

Silvia Dumitrache, activista româncă, a fost invitată să vorbească la una dintre reprezentațiile piesei despre drama româncelor din Peninsulă și acum încearcă să aducă piesa și la București.

Credem că autoritățile ar trebui să lanseze o campanie de informare cu privire la riscurile și beneficiile muncii în străinătate, mai ales când aceasta implică minori rămași singuri acasă și să gândească politici publice sociale pentru sprijinirea acestor familii despărțite din cauza sărăciei. Vă invităm să urmăriți Campania „Sindromul Italia. Copii bolnavi de dor de mama”, începută în 4 iunie, numai pe Libertatea.ro.

Am lansat un scurt ghid pentru părinții plecați, cei rămași acasă și pentru copii, coordonat de psihologul Libertatea, Cezar Laurențiu Cioc. Autorități și societatea civilă vor dezbate în fiecare zi, din platoul Libertatea, problematica migrației și cum ne afectează ea pe toți. Și veți putea vedea și citi poveștile emoționante ale unor familii care au avut curajul să plece peste hotare, unii s-au întors, alții și-au luat familiile acolo, alții încă trăiesc despărțiți, dar și ale unor copii care trăiesc cu bunici sau alte rude, ale unor oameni mari care povestesc cum a fost să trăiască fără părinți. Am filmat în cele mai afectate zone, în Iași și Suceava, dar și în Milano, zonă din Italia unde sunt în jur de 150.000 de români. Cel puțin oficial.

CITEȘTE ȘI:

 
 

Urmărește-ne pe Google News