Sunny, cum l-a “botezat” fotograful care i-a documentat povestea, Venetia Menzies, are azi 57 de ani.
În țara lui, Nigeria, a fost deținut politic și urma să fie executat, dacă rudele nu ar fi plătit bani grei pentru a-l scoate din închisoare și a-l urca în avion, cu destinația Marea Britanie. Au mituit tot ce se putea mitui, de la gardienii închisorii până la personalul de bord al navei cu care a călătorit Sonny.
Visa să facă documentare, a ajuns el subiectul unuia
Imediat după aterizare, Sunny și-a depus actele pentru azil și s-a grăbit să-și facă un rost. S-a înscris la o școală de film documentar, ca să aibă o meserie imediat ce ar fi fost validat ca apt de muncă în țara de adopție, și și-a ales ca temă pentru primul său documentar viața oamenilor străzii din Londra.
Ironia sorții, avea să ajungă unul din subiecții documentării lui.
Cererea de azil i-a fost refuzată. Și, cum să se întoarcă acasă nu era opțiune, dacă voia să rămână în viață, Sunny a ales să rămână la Londra, în zona invizibilă pentru autorități, cea a oamenilor străzii. Așa a început viața lui de nomad urban.
Conform bbc.com, 21 de ani, Sunny a dormit în autobuzele de noapte din Londra, devenind aproape prieten cu unii dintre șoferi. A identificat rutele cele mai bune, care-i permiteau două ore legate de somn, și locul cel mai bun din autobuzele supraetajate care sunt emblema Londrei: în spate, la “parter”.
De ce autobuzele? E mai cald și mai sigur decât pe străzi. Și mai confortabil decât în adăposturile de noapte pentru oamenii străzii. A încercat, spune el, să doarmă acolo de vreo două ori, în timpul sărbătorilor de iarnă, dar adăposturile sunt aglomerate și “e greu să dormi înghesuit, în miros de alcool și de oameni nespălați”.
Ziua, la biserică și la bibliotecă
Sunny e curat, în ciuda vieții duse. Și bine-crescut. În autobuz, nu s-a întins niciodată pe mai multe scaune să doarmă, cu fac alți “homeleși”, ci a stat mereu cuminte pe scaunul lui. Ca să nu-i deranjeze pe ceilalți călători. Chiar dacă în tot autobuzul mai erau doi, trei.
Ziua, Sunny făcea voluntariat în biserici, iar după ce-și termina munca, lua drumul bibliotecii publice pentru a citi ziarele și câte o carte.
La biserică a cunoscut-o pe femeia care a-nceput să-i plătească permisul lunar pentru autobuz, era angajată într-unul din lăcașele de cult; apoi, și alții s-au oferit să contribuie cu bani. Iar de mâncare a primit de la restaurante și fast-food-uri, unde mereu a găsit angajați miloși, dispuși să-i dădeau un hamburger sau o supă caldă.
Povestea lui a impresionat mulți oameni, iar cei care conduc centrul pentru refugiați de pe lângă biserica Notre Dame de France, din Leicester Square, au decis să depună din nou, după 20 de ani, o cerere de azil în numele lui Sunny.
N-a putut dovedi că trăiește în Regatul Unit
A fost un proces dificil și lung (un an a durat soluționarea), timp în care autoritățile au cerut dovezi că Sunny e de 20 de ani în Marea Britanie: facturi, contracte, declarații bancare. Documente inexistente. Așa cum a fost, de altfel, Sunny, două decenii, pentru statul britanic.
Declarațiile preoților din bisericile unde a făcut voluntariat și ale șoferilor de autobuz care l-au adăpostit noapte de noapte pe nigerian au făcut până la urmă diferența. Într-un final, viața lui Sunny pe străzi s-a terminat.
În 2017 a primit dreptul la azil și, după 21 de ani, a putut să pună în practică primele lucruri învățate după ce a pus piciorul pe pământ britanic: să facă documentare.
A-nceput să-și construiască, timp, o nouă viață. Însă îi e greu să se scuture de obiceiul vechi de 21 de ani. Călătorește cu autobuzele cu orele și, uneori, mai trage câte-un pui de somn.