Comentează„Cu trei zile inainte sa implinesc 15 ani am fost bagat in ghetou. Eu eram in Cluj-Napoca si, pe vremea aia, eram considerati in Ungaria. Era 1 mai 1944. Seara „penele de cocos”, cum le spuneam noi jandarmilor maghiari, au intrat la noi in casa si ne-au cerut sa ne facem bagajele in 20 de minute si sa luam alimente multe. Am plecat impreuna cu parintii si matusa mea. Ne-au dus la o fabrica de caramida dezafectata si, vreo doua saptamani, am stat claie peste gramada, erau toti cei 17.000 de evrei clujeni. Era absolut infiorator, dormeam in niste adaposturi unde se punea la uscat caramida. Apoi, cand am plecat mai departe, ni s-a spus ca vom sta in niste locuri mult mai bune. Nu stiam ca in scurt timp voi ajunge sa regret conditiile din ghetoul clujean. Era doar inceputul cosmarului ce ma va urmari toata viata”.
Asa isi incepe povestea Otto Adler, unul dintre sutele de mii de evrei care au indurat nebunia „purificarii rasiale” declansata de Hitler.
„Ne-am urcat in niste vagoane sigilate, fara apa, mancare si fara toalete. Dupa vreo patru zile am ajuns la Auschwitz. Pe o parte a vagoanelor coborau femeile si copiii de pana la 17 ani, iar pe cealalta barbatii si tinerii de peste 17 ani. Cum am coborat, un detinut mai vechi care participa la triere s-a uitat lung la mine si mi-a spus ca am peste 17 ani. Am avut incredere in el si, iata, sunt inca in viata. Trierea o facea doctorul Mengele personal. Pe mine m-a intrebat ce varsta am si i-am spus 17 pentru ca la cei 15 ani ai mei eram destul de dezvoltat. Mi-a spus s-o iau la dreapta. Cei carora Mengele le spunea s-o ia la stanga erau trimisi direct la camerele de gazare. Mama mea, pentru ca era slabita si nu mai era in stare sa munceasca, a fost indrumata la stanga. Am fost insa peste tot cu tatal meu. Nu am stat prea mult la Auschwitz pentru ca am stiut sa-mi masor degetul cu sublerul si am plecat in alt lagar, ca mecanic”, spune profesorul Adler.
Apoi au mai urmat lagarele de la Thiel (Franta), Kochendorf si Dachau. A lucrat in mina de minereuri feroase, in ocna sau la strung facand piese pentru „bombele zburatoare nemtesti”. La Kochendorf „mortii erau aliniati la numaratoare”. Isi aduce aminte de numerele pe care le-a avut in toate lagarele si de tot ce a mancat in fiecare dintre ele. Dupa Dachau, armata nazista l-a luat la Seefeld, „o vale unde noaptea au instalat mitralierele sa ne execute, dar primarul din localitate a zis ca nu are ce face cu 2.000 de cadavre”. Povestea s-a repetat in alta localitate, dar au fost salvati de americani.
In octombrie 1945 a revenit in tara. Cand l-au cantarit americanii avea 29 de kilograme. „Americanii ne-au dat la inceput foarte putina mancare si nu intelegeam de ce. Insa multi s-au imbulzit la mancare si au murit”. A trecut peste cosmarul nazist, s-a casatorit si a fost profesor la Institutul Politehnic din Bucuresti. Vorbeste opt limbi straine.
„La inceputul anilor 80 am fost la Auschwitz. Un prieten polonez m-a dus acolo si nu am recunoscut nimic. Asa am realizat ca am fost la Auschwitz 2, denumit si Bilkenau. Am retrait tot, pas cu pas. M-am bucurat ca am putut sa intru intr-o camera de gazare si sa spun o rugaciune pentru mama. La Thiel si Kochendorf nu a mai ramas nimic, iar la Dachau a fost numai fiica mea. Am ramas cu cosmaruri. Si acum ma scol noaptea visand ca sunt in lagar”, conchide Otto Adler.