Comentează- La începutul anilor 2000, când au venit în Spania primii români, muncitorii erau tratați ca “într-un târg de animale”.
- “(Agricultura) s-a dezvoltat datorită românilor, patronii (spanioli) au câștigat bani și au mai cumpărat teren”, spune o șefă de câmp din Palos de la Frontera.
- Pentru muncitorii români, viața în câmpurile de căpșuni înseamnă ore de muncă în soare sau în frig, îndoiți de spate, dor de familiile din România, abuzuri și, uneori, hărțuiri sexuale.
- Munca în câmpurile de căpșuni a fost soluția care i-a scos pe mulți români din sărăcie.
- Problemele culegătorilor de căpșuni din Spania încep din România.
Corina a plecat din România în 2003, când băiatul ei, Ciprian, avea 3 ani. L-a lăsat în grija bunicilor și s-a dus în Spania, în Palos de la Frontera, ca să lucreze la căpșuni. Corina era tehnician veterinar în Râmnicu Sărat, dar câștiga atât de puțin, încât banii nu-i ajungeau să crească un copil. Tatăl băiatului o părăsise când era însărcinată în luna a șaptea.
Am plecat în ideea de a realiza ceva. Voiam să am casa mea, să nu-i lipsească nimic băiatului meu; aveam speranța pentru o viață mai bună.
Corina:
Cu banii câștigați la căpșuni, Corina a construit două case în satul Livada, județul Buzău: una pentru ea și una pentru Ciprian. “Băiatul meu a vrut casă, i-am făcut și lui. N-a apucat să se bucure de ea”.
În noiembrie 2016, Ciprian a făcut infarct și a murit. Avea aproape 17 ani, juca fotbal de performanță și era sănătos. Corina lucra la căpșuni în Palos de la Frontera când a aflat. A crezut atunci că viața ei s-a sfârșit.
“După ce mi-a murit, dacă nu luam hotărârea de a mă întoarce în Spania, probabil azi nu mai eram de vorbă cu dumneavoastră. E foarte greu să pierzi un copil – nu există durere mai mare. Nu mai avea rost viața, nu mai voiam să vin (în Spania), începusem cu pastile. Atunci părinții mei au zis: «Pleacă, acolo cel puțin muncești»”.
Corina e acum “encargada” – șefă de câmp – în Palos de la Frontera. Și-a tatuat pe mână chipul băiatului ei, ca să-l aibă mereu aproape. Casa ei din Livada e gata, dar cea a lui Ciprian a rămas la roșu. “N-am mai avut energia de a continua. Mă uit în spate și zic: «Pentru ce?»”.
Orașul dintre căpșuni
Căutăm câmpul în care lucrează Corina și ne rătăcim printre kilometri de solarii cu căpșuni în provincia Huelva din sudul Spaniei. Soarele arde, iar plasticul care acoperă solarile reflectă lumina. Ne e cald și ne ustură ochii de la atâta alb – plastic până la linia orizontului, ca o zăpadă care a înghițit orice urmă de vegetație.
Autorulota noastră greoaie se hurducăie pe străzile proaste, pline de gropi, din Comunitatea Autonomă Andaluzia, aproape de granița cu Portugalia. Pământul de pe marginea drumului e roșiatic și iarba uscată, arămie. Agricultura hidroponică și sistemele moderne de irigare au adus la viață pământul nisipos, în care astăzi se cultivă căpșuni, zmeură și afine pe aproape 12.000 de hectare.
Provincia Huelva, cel mai mare producător de căpșuni la nivel european și cel mai mare exportator din lume, generează 100.000 de locuri de muncă din februarie până în iunie, în timpul campaniei de cules.
În câmpuri se ascunde un oraș straniu, care și-a găsit propriul ritm printre căpșuni, în praful roșiatic pe care îl simt pe față, în păr și în gură. Românii și marocanii stau la “cazări”, în module și căsuțe de beton aglomerate, care strălucesc în soarele puternic, înconjurate de garduri și sârmă ghimpată. Lângă ele, haine puse la uscat, muncitori obosiți care se odihnesc la umbră, cizme pline de noroi, jucării stricate și copii care aleargă în praf.
Două românce din Dăbuleni au venit acum o lună în Palos de la Frontera. Una dintre ele cultivă în România două hectare de pepeni și unul de roșii, produse pe care le vinde vara la piață, dar câștigul nu-i ajunge să-și întrețină familia. De 14 ani vine în Spania în timpul campaniei de cules și trăiește în câmp împreună cu muncitoarele marocane, în căsuțele cu pereți subțiri și acoperișuri de tablă, care nu o apără nici de frig, nici de căldură.
Imigranții ilegali din Africa Subsahariană trăiesc în condiții mai proaste decât muncitorii cu contracte de la “cazări”. Stau la marginea câmpurilor de căpșuni, în barăci improvizate din plastic și paleți, fără apă și curent electric, tolerați de autoritățile locale. Alături de barăcile lor, gunoaie și cai slăbănogi, neîngrijiți.
După-amiaza, muncitorii se întorc de la muncă pe jos sau cu bicicletele lor uzate, pe marginea drumului, deși uneori au de parcurs câțiva kilometri. Românii au pielea arsă de soare și îi recunoaștem după trăsături. Un african cară pe ghidon un bidon cu apă. În solarii se văd spinările încovoiate ale culegătorilor care fac ore suplimentare. Trecem pe lângă un târg de vechituri, alte tabere ilegale, cazări și cai slăbănogi. Într-o parcare, un bărbat vinde haine, cizme de cauciuc și țigări de contrabandă din portbagajul unei mașini.
De când stăm în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera, ne-am obișnuit cu praful, mirosul de chimicale, noroiul, barăcile, contrabandiștii marocani și poveștile despre sărăcie, distanță și dor care la început ne-au copleșit. N-am reușit să ne obișnuim însă cu discrepanța dintre cele două lumi – cea a românilor care muncesc lângă ocean fără să-l vadă vreodată și cea a turiștilor care umplu hotelurile, restaurantele și plajele din provincia Huelva cu râsetele, aparatele foto și mașinile lor scumpe.
“Nu sunt uniți românii”
Corina nu și-a revenit niciodată după moartea băiatului ei, dar s-a obișnuit să trăiască cu durerea. “Totul era să strâng, să trimit”, povestește ea. “După (ce a murit), nu mai avea rost. Creierul meu nu accepta ce s-a întâmplat”.
A salvat-o Juan Alexandru, băiatul ei care are acum 3 ani, spune Corina. La cinci luni după ce l-a pierdut pe Ciprian, a rămas însărcinată, o veste la care nu se aștepta la 42 de ani. Tatăl lui Juan este patronul câmpului în care lucrează, cu care e împreună de 16 ani. “Așa s-a nimerit, uite, sunt la lucru, dacă voiam să fiu mare doamnă, stăteam acasă”, spune Corina, deși nu i-am cerut nici o explicație.
“În anul în care am venit eu, spaniolii au plecat la construcții, că era plătit mai bine”, povestește Corina. “Se abandonau câmpurile – nu era forță de muncă să culegi căpșunile și le lăsau așa. Plângeau rândurile de încărcate ce erau. (Agricultura) s-a dezvoltat datorită românilor, patronii au câștigat bani și au mai cumpărat teren”.
Muncește de 17 ani la aceeași fermă, iar de 10 e “encargada”, șefă de câmp. În 2003, ziua de lucru era 27 de euro; astăzi, se plătește cu 40. Cu toate astea, românii preferă de câțiva ani să meargă în Germania sau în Marea Britanie, iar Corina nu mai găsește muncitori români și culege căpșunile cu femei din Maroc.
În plus, românii nu vor să lucreze cu șefi de câmp care sunt tot români. “Au fost tratați urât în alte câmpuri, au țipat la ei și nu mai vor”, spune Corina. “Nu sunt uniți românii”.
Deși trăiește de 17 ani în Spania, Corina s-a simțit mereu o “extranjera” (străină). Nu a avut incidente majore de discriminare, dar atunci când a intrat într-un magazin împreună cu alte muncitoare române, vânzătoarea a strâmbat din nas și a început să dea cu spray. Când și-a înregistrat copilul născut în Spania și a avut niște încurcături cu actele, funcționarii au tratat-o urât, “de parcă l-ar fi adus într-o geantă”.
Corina are 45 de ani și speră să se întoarcă într-o zi în România, în țara în care trăiesc părinții ei și unde e înmormântat primul ei copil. Acolo o așteaptă o casă goală, în care n-a locuit niciodată, dar în care a investit 32.000 de euro: “Toți anii, toată truda mea, cu suferințe, că am lăsat un copil de 3 ani, cât avea Ciprian când am plecat”.
Cea mai în vârstă culegătoare de căpșuni
Floarea are 57 de ani și e singura româncă din câmpul Corinei. E din Ciulnița, județul Ialomița, și a venit în Spania în 2003. Floarea lucrează șase luni la căpșuni, iar în restul anului e muncitoare sezonieră în Lleida, la mere. Când a plecat din România, cel mai mic dintre cei cinci copii ai ei avea 10 ani, iar cel mai mare, 17.
Este cea mai în vârstă culegătoare de căpșuni pe care am întâlnit-o la Huelva – munca la căpșuni înseamnă să stai ore în șir aplecat, iar mulți nu rezistă sau încep să aibă probleme cu spatele, cu rinichii și cu genunchii.
La sfârșitul lui iunie, când se termină campania, Floarea merge în Lleida, la mere, apoi toamna, când se plantează răsadurile, se întoarce în Palos de la Frontera, unde stă la cazări, împreună cu familia Corinei și cu muncitoarele din Maroc. În apartamentul închiriat din Lleida locuiește doar câteva luni pe ani.
“M-am simțit ca într-un târg de animale”
Am petrecut o lună în câmpurile de căpșuni din provincia Huelva și am discutat cu zeci de muncitori români, cu “encargados”, cu patroni spanioli, cu șoferi de TIR, cu primarul din Palos de la Frontera, cu preotul de la biserica românească și consulul general din Sevilla, ca să aflăm cum a fost viața imigranților români de la începutul anilor 2000 și până azi. La o terasă din Moguer ne-am întâlnit cu Vera și cu Nicoleta, pe care n-am putut să le vizităm în câmpul de căpșuni în care lucrează.
“Era umilitor cum se făceau atunci selecțiile, în 2003”, povestește Vera, care avea 29 de ani când a venit în Spania din Rotunda, județul Olt. “Se făceau controale de sănătate și ginecologice să nu fii gravidă. Grupuri de zece femei te băga într-o cameră, îți dezbrăcai pantalonul, de multe ori apucai doar jumătate din pantalon să-l dai jos, te urca pe capră și te controla.
(În București) am stat la niște cozi interminabile, ca niște oi. Afară ningea, era lapoviță și toată lumea stătea să prindă un contract. Veneau din toată țara. Erau mii – era o stradă ca asta plină de lume. Stăteau toată noaptea la coadă ca să prindă un contract să facă un ban.
La mine, faza umilitoare a fost când am ajuns pe teritoriul Spaniei. Ne-a dat jos din autocar pe toată lumea în Palos. Era în afara satului – cred că n-o să uit în viața mea. Și a zis: «Făceți-vă grupuri de trei-patru persoane». Și au început să vină șefii de câmp să zică: «Eu vreau trei persoane. Pe voi», «Dă-mi-le pe-astea că sunt mai mici». Se uita să nu fii prea gras, să nu fii nici înalt, că asta îți dă probleme cu spatele. M-am simțit ca într-un târg de animale. Stăteam cu geamantanele ălea vechi din piele acolo. Imaginați-vă niște purceluși pe care-i vindeți și cineva zice: «Dă-mi-l pe ăla sau pe ăla»”.
Vera are mai multe probleme de sănătate din cauza celor 17 ani de muncă la căpșuni: meniscul și cartilajul de la un genunchi i s-au deteriorat, iar la mână s-a operat de sindrom de tunel carpian – la plantatul căpșunilor se folosește un cui, iar apăsările repetate cu mâna i-au afectat nervul. Lucrează doar nouă luni pe an, când găsește de lucru la căpșuni, și câștigă între 800 și 1.500 de euro pe lună, în funcție de câte zile și câte ore suplimentare face.
“Nu mă atinge! Pentru ce mă atingi?”
În 2008, când a venit în Spania, Nicoleta avea 22 de ani. Era vânzătoare într-un magazin alimentar din Constanța, dar banii pe care-i câștiga nu-i ajungeau să trăiască.
De 12 ani, de când lucrează în Moguer, a cunoscut tot felul de oameni în câmpurile de căpșuni: un patron care nu trecea pe statul de plată toate zilele muncite, un patron care i-a făcut avansuri și a dat-o afară când l-a refuzat, un “encargado” care nu le dădea voie muncitoarelor să meargă la toaletă, nici măcar atunci când o româncă a început să plângă și i-a spus că e la menstruație.
Toaletele sunt o problemă în toate câmpurile de căpșuni: chiar dacă există una sau două, distanța până la ele e mare, așa că femeile urinează între rândurile de căpșuni, apoi continuă să culeagă fructele fără să se spele pe mâini. “Să o spunem pe aia dreaptă: te duci pe unde poți”, spune Nicoleta.
Condițiile de muncă erau mai bune acum câțiva ani, înainte să vină imigranții din Maroc și Africa Subsahariană, care sunt dispuși să accepte orice, spune Nicoleta. “Nu se țipa atât, nu se alerga atât, nu erau atât de multe cerințe. Acum suntem foarte mulți și s-au săturat. Dar să știți că cei mai răi șefi de echipă sunt românii, mai răi decât spaniolii. Eu am avut un șef român – era femeie – care țipa toată ziua să mergem mai repede: «Hai, nu mai dormiți.» Dacă te ridicai un pic: «Hai, apleacă-te».
Acum câțiva ani, Nicoleta a fost hărțuită sexual la muncă
“Era șef de echipă un spaniol mai bătrân, avea vreo 60 și ceva de ani. Eu nu știu ce se întâmpla în câmpul ăla că majoritatea femeilor mai vechi stăteau să le pipăie moșul. Le băga mâna pe ici, pe colo când lucrau. Și ele stăteau, erau obișnuite. Eu eram prima dată acolo.
Într-o zi, a încercat moșul și la mine; l-am împins, l-am respins. Și tot așa, zi de zi: el încerca, eu îl respingeam. Până când, într-o zi, stând acolo aplecată la căpșuni, vine și mă apucă așa de fund cu amândouă mâinile. Am luat o ladă de lemn goală și am vrut să-i dau în cap. M-a oprit o colegă: «Nu, că te dă afară». «Și dacă mă dă afară?». Am lăsat lada și l-am împins: «Nu mă atinge! Pentru ce mă atingi?». Se duce și ia pe o femeie mai veche de gât și începe să-i bage mâna la sân. Cică: «Uite, ea stă»”.
Patronul pentru care lucrează acum nu le lasă pe muncitoare să folosească mănuși, deși e obligatoriu prin lege.
“Spune că nu simți căpșuna putrezită prin mănușă”
Nicoleta ne arată mâinile înroșite, pe care le-a frecat cu clor înainte să se întâlnească cu noi. “Le aveam negre de la mucegai: sunt foarte multe căpșuni putrezite și atunci când bagi mâna în mucegaiul ăla…”
S-a simțit discriminată în Spania, dar spune că asta și din cauza românilor care “au făcut multe prostii”. “Am fost să fac rată pentru un laptop la Carrefour și nu mi-a acordat. Sunt mulți români care au făcut rate pentru televizor, laptop și n-au mai plătit. Și acum nu mai dă la români”.
Acum câțiva ani, când stătea la coadă la carmangerie, un român care nu știa spaniolă se chinuia să-i explice vânzătoarei ce vrea să cumpere. “El rumano no se que, no se cuanto, puto rumano que no entiende ni una mierda, que no entiende nada”, a spus un spaniol care aștepta la coadă. (trad. Românul nu știe ce, nu știe cât, un nenorocit de român care nu înțelege nici un rahat, nu înțelege nimic.) Nicoleta s-a revoltat: “Cum poți să spui așa ceva? Poate a venit prima dată în Spania”. Bărbatul s-a mirat când a auzit-o vorbind și i-a spus că n-are față de româncă.
“Ei vin și pleacă”
Bogdan Mihai Stănescu, consulul general al României, pe care l-am vizitat la Sevilla, spune că, din păcate, românii nu vin să reclame la consulat abuzurile de la muncă. Ne arată că pe pagina de Facebook a consulatului e distribuit numărul de telefon pus la dispoziție de Guardia Civil: muncitorii români din Huelva pot reclama abuzurile la 062, numărul de urgență la care răspunde un reprezentant EDATI (departamentul pentru relația cu imigranții).
Însă pagina de Facebook a consulatului e urmărită doar de 3.200 de persoane, așa că informațiile ajung la un număr limitat de români. În Comunitatea Autonomă Andaluzia sunt înregistrați 91.375 de români, conform datelor consulatului, dar, în realitate, numărul lor e mai mare. O parte din muncitorii sezonieri sunt înregistrați în alte comunități autonome din Spania, cum e cazul Floarei, care e “empadronată” în Lleida, Catalonia.
“Din păcate, în zona aceasta, lumea nu e foarte îndreptată spre mediul online”, spune consulul. “I-ați văzut pe unde ați fost: săracii n-au timp, n-au instrumentele necesare”.
Bogdan Mihai Stănescu mai spune că statul român și ambasadele nu pot interveni în cazul muncitorilor români exploatați.
Aici e o problemă care nu e specifică doar Spaniei, ci tuturor românilor care lucrează în domeniul agricol în Europa. Statul român sau ambasada nu se poate implica într-un raport contractual între români și angajator, pentru că acolo sunt niște clauze. Dacă ai interveni și ai încerca să obții cât mai multe avantaje contractuale în beneficiul românilor, în momentul ăla patronul spaniol sau englez sau italian o să spună că e piață liberă și nu vine un stat străin să reglementeze un raport contractual.
Bogdan Mihai Stănescu, consulul general al României:
Consulul spune că românii din Huelva nu au inițiativă, iar asociațiile de români înființate acum 10-15 ani nu sunt active. “Dacă am avea niște asociații, ne-ar fi mult mai ușor să popularizăm informațiile pe care le avem, să interacționăm cu ei. Ei vin sezonieri și pentru două, trei luni nu le stă mintea să se asocieze. Nefiind permanent aici, nici nu-i leagă ceva de aceste pământuri. Ei vin și pleacă”.
“Mie-mi pare bine că vin românii aici”
Martel Antonio, șef de câmp – encargado – în Palos de la Frontera, spune că a început să lucreze cu români acum 15-16 ani. “La prima experiență, a fost oarecum dificil, pentru că ei nu înțelegeau limba, dar în scurt timp, pentru că avem și multe cuvinte identice sau asemănătoare, am depășit această barieră”.
Românii i-au povestit despre viața lor în România, unde salariile nu le ajungeau să-și întrețină familiile. “Mă impresionează atunci când îmi povestesc de părinții lăsați în urmă, de copiii lăsați singuri, de familii care se despart, pentru că unii vin, alții rămân. Mă afectează mult aceste povești”.
Șeful de câmp spaniol spune că agricultura din provincia Huelva s-a dezvoltat datorită românilor. “(Fără ei), n-am fi putut avansa atât, n-am fi putut cultiva atât, pentru că ar fi imposibil să cultivi atât de mult fără mână de lucru. Mie-mi pare bine că vin românii aici”.
În ultimii doi-trei ani, a găsit din ce în ce mai greu muncitori români, pentru că au plecat să lucreze în țări mai bogate. “(Numărul românilor) a scăzut mult, cu jumătate față de cei care veneau”, spune el. În locul lor, Martel Antonio lucrează cu marocani, dar e nemulțumit că aceștia învață greu spaniola. “Românii înțeleg mai bine și muncesc mai bine. Cât mă mai chinui cu marocanii! Limba e grea, nu poți să te faci înțeles. În română, eu înțeleg multe cuvinte, iar ei mă înțeleg pe mine”.
Câmpurile de căpșuni în timpul pandemiei: fără măsuri de protecție pentru muncitori
Corina, șefa de câmp română, a cules căpșuni și în timpul pandemiei, la fel precum celelalte ferme din Palos de la Frontera. Doar un noroc a făcut ca în câmpurile de căpșuni din provincia Huelva să nu izbucnească un focar de infecție cu coronavirus.
Opt organizații au denunțat Spania la ONU pentru încălcarea drepturilor culegătorilor de căpșuni în timpul pandemiei. Plângerea se referă la muncitorii marocani, dar aceleași drepturi le-au fost încălcate și muncitorilor români, și celor din Africa Subsahariană: culegătorii au lucrat fără distanță de siguranță între ei și fără măști, au locuit în containere fără ventilație, iar pe câmp n-au avut acces la toalete și apă curentă.
Românii au continuat să locuiască “la cazări”, în căsuțele aglomerate. Nici n-ar fi avut unde să se ducă, decât în casele subînchiriate de românii stabiliți în Palos, unde tot înghesuiți ar fi stat, dar ar fi plătit bani negri pentru chirie. Nu s-au folosit măști în câmpurile de căpșuni, dar asta și pentru că muncitorii n-au vrut să le poarte. “Nu poți, că deranjează și te sufoci”, spune Corina.
Munca la căpșuni s-a încheiat, iar muncitorii sezonieri s-au întors sau se întorc în perioada asta acasă, în România. Corina mai are de cules căpșunile de pe o singură parcelă. A fost un an prost pentru agricultura din Spania – anul acesta, ferma pentru care lucrează Corina a avut facturi de 150.000 de euro, în comparație cu 400.000 anul trecut. Practic, le-au ajuns banii doar să plătească salariile angajaților și alte cheltuieli. Mulți și-au scos deja pământurile la vânzare.
De 17 ani, de când trăiește în Spania, Corina a mers în fiecare an în România. Acesta ar putea fi primul an în care nu o să se întoarcă acasă.
*Românii din Spania care sunt victimele unui abuz la locul de muncă sau care aud de un angajator care-i exploatează pe români pot suna la numărul de urgență al Consulatului României (+34.648.212.169) sau pot contacta birourile EDATI (Equipo de Atención al Inmigrante), departamentele pentru relația cu imigranții din cadrul Guardia Civil. Românii din provincia Huelva pot suna la numărul de urgență 062 – EDATI are birouri în Lepe, Moguer și Almonte.
Citește și celelalte articole din serie:
- În cabina unui șofer român din provincia Huelva, pe timp de pandemie: „Dacă mori, vine altul”
- Românii care culeg căpșuni în Spania: Patronii spanioli preferă femeile, pentru că sunt mai delicate cu fructele și mai eficiente decât bărbații