- 5.000 de persoane fără adăpost erau în București la ultima numărătoare a unui ONG, în 2010. De atunci, nimeni nu mai știe exact câți oameni sunt.
- Șapte centre funcționează în Capitală pentru oamenii străzii, cu aproximativ 1.000 de locuri, care pot fi suplimentate la nevoie.
- Cei mai mulți sunt oameni în vârstă, bolnavi, fără familie.
- Sunt și oameni care, pentru o greșeală din trecut, plătesc cu viitorul.
- Sunt oameni care, deși au copii plecați în străinătate, refuză să le spună în ce stare se află și refuză să le ceară ajutorul, pentru că nu vor să fie o povară pentru ei.
- Iar alții, tot ce își doresc de Crăciun este să-și revadă copiii. Care i-au abandonat.
5.000 de persoane fără adăpost, aproximativ 1.000 de locuri în centrele primăriilor
Gradele cu minus de pe timpul nopții, dintr-o săptămână în care nici maximele nu au depășit 3 grade Celsius, i-au împins pe oameni să se grăbească spre case.
„Abia aștept să ajung acasă, e frig rău afară”, este tot ce auzi în stațiile de autobuz sau pe stradă, de la cei care merg cu pași repezi, încercând să evite gheața formată pe trotuar.
Mai dificil este însă pentru cei care nu au o „acasă”.
5.000 de persoane fără adăpost erau în București la ultima numărătoare a unui ONG, din 2010. De atunci, nimeni nu mai știe exact câți oameni încearcă să se ferească iarna de frig prin scări de bloc, mașini părăsite, guri de canale sau în centrele de ajutor.
Pentru acești oameni, „acasă” înseamnă doar adăposturile primăriilor.
Adăposturile de noapte din Capitală asigură în jur de 1.000 de paturi, care pot fi suplimentate la nevoie cu câteva sute de locuri. Concret, între paturile din camere mai pot fi strecurate niște saltele, pe care să se poată dormi.
Pe lângă un acoperiș deasupra capului și căldură, oamenii primesc o masă caldă, haine curate, pot face baie și se pot odihni.
Unii nu vor să meargă în adăposturile de noapte, chiar dacă frigul este atât de aspru încât pot ajunge la hipotermie și chiar la moarte, îngropați sub straturi de haine ponosite, găurite și sub pături mâncate de molii, prin canale și pe băncile din parcuri.
Asta pentru că mulți dintre ei sunt dependenți de droguri sau alcoolici, atrag atenția reprezentanții centrelor. Iar în adăposturi nu sunt primiți cu băutură sau cu substanțe interzise. Nici cei aflați în stare de ebrietate.
Dar nu toți sunt așa.
„Am un băiat, ne vedem o dată la doi-trei ani, dar nu i-am spus care este situația. Nu vreau să fiu o povară pentru el”
Vlăduț Octavian are 55 de ani. Viața nu i-a surâs, iar după 34 de ani de muncă la TVR, ca electrician, a fost nevoit să iasă la pensie pe caz de boală. A suferit mai multe operații, are patru stenturi la inimă, suferă și de diabet cu insulină și fibrilație arterială.
De aproape trei ani e pe străzi. Ar fi vrut să se angajeze, dar spune că nimeni nu îl primește la muncă având în vedere starea sa de sănătate. Se bazează pe o pensie de 1.600 de lei, din care 700 de lei dă doar pe medicamente. Din restul banilor își mai cumpără de mâncare.
Mai primește ajutor și de la foștii săi colegi din televiziunea publică, pe care îi vizitează periodic. Însă doar mâncare, nu acceptă bani.
„Am avut niște colegi extraordinari. Mă duc ziua și stau cu ei”, povestește el la masă, în cantina din centrul social din Strada Târgu Frumos, din sectorul 4.
A ajuns acolo joi seară, puțin după ora 20.00 și a primit o cameră cu patru paturi, pe care probabil le-au ocupat, pe timpul nopții, alții. Este abia ieșit din spital. A fost internat o săptămână pentru că s-a simțit rău. Inima i-a făcut probleme.
Și-a îngropat părinții, frații și soția. Are un singur fiu, care muncește în străinătate, unde și-a întemeiat și o familie. Vlăduț Octavian se vede cu el o dată la doi-trei ani, când băiatul său vine în București. Dar de trei ani îi ascunde ceva: faptul că nu mai are o casă.
Și nu vrea să îi spună niciodată pentru că își închipuie că ar fi o povară pentru el.
„Nu vreau să ajung la mila copilului. Muncește din greu să-și întrețină familia, nu vreau să fiu și eu o povară”, spune el, gândindu-se că, dacă i-ar cere ajutorul, ar fi ca o căpușă pentru fiul său și familia lui.
Condamnat la 6 ani de închisoare pentru tentativă de omor, muncește cu ziua, ca să aibă ce mânca
Jean Răducanu a făcut ceva pentru care acum plătește.
Cât a stat după gratii pentru tentativă de omor, fratele și soția au murit. S-a pomenit că, mergând acasă după ispășirea pedepsei, nu mai are, de fapt, o casă. E pe stradă de zeci de ani, nici el nu mai știe cât.
La 49 de ani, Jean lucrează cu ziua pe unde găsește. Câștigă 60-70 de lei, în funcție de bunătatea omului. Se mulțumește însă și cu atât, mai ales că, pe lângă bani, oamenii îi mai dau și mâncare sau câte un pachet de țigări.
Când nu găsește nimic de muncă, se plimbă cu tramvaiul.
„Nevasta mi-a murit, fratele mi-a murit… Pe cine dracu să mai am? Pe umbra mea și pe mine. Și atât. Finish”. Ridică din umeri când spune asta, ca și când și-a acceptat soarta și nu i se mai împotrivește.
E de-al locului, îl știu toți angajații centrului, de anul trecut, de când s-a deschis.
Tot ei spun că, deși asistenții sociali le oferă persoanelor fără adăpost ajutor și consiliere pentru a-și găsi de muncă, iar unii dintre ei chiar reușesc să se angajeze, Jean este mai încăpățânat și preferă să muncească cu ziua ca să aibă posibilitatea să bea decât să aibă un loc de muncă stabil.
Părintele abandonat care vrea să-și revadă copilul
„Stați să mă aranjez și eu”, îmi spune Ion Alexandrescu, încercând să-și aranjeze părul scurt și ciufulit în timp ce îl filmam.
El este veteranul adăpostului.
O persoană nevoiașă poate sta într-un centru șase luni pe an, cumulate. Dacă atinge limita, nu mai poate reveni la acel centru decât anul următor. În cazuri excepționale, cum este Ion Alexandrescu, șederea se poate prelungi.
Pentru bărbatul de 70 de ani, viața a fost mai mult un montagne russe chinuitor. Soția a divorțat de el și l-a lăsat fără casă, indiferentă la faptul că soțul său era în spital, aflat în riscul de a-și pierde o mână din cauza unei infecții. În 1998 a fost lovit de mașină pe trecerea de pietoni, iar acum nu se mai poate deplasa fără piciorul de rezervă, cum numește el cârja.
Îi place să spună că a „fentat nemernicul de cancer” pentru că tratamentul cu citostatice pe care l-a urmat a dat rezultate.
Pe străzile din București se plimbă din anii 90, de la divorț. A avut trei copii. Unul a murit, iar de ceilalți doi nu mai știe nimic. Doar fata îl mai vizita la Centrul Sf. Luca din sectorul 4. Dar după ce a plecat de-acolo, nu a mai avut nici o veste de la ea.
Când mulți visează la cadouri scumpe, tot ce-și dorește Ion Alexandrescu de Crăciun, deși abandonat de copiii săi, este să-i revadă.
„Vreau să o văd pe Cristina Daniela mea”. Dă să mai spună ceva, dar izbucnește în plâns.
Lăsați singuri de familii, salvați măcar din mila cetățenilor
Ca Vlăduț Octavian, Jean Răducanu și Ion Alexandrescu sunt mulți alții. Sunt oameni care au fost abandonați sau care au făcut o greșeală capitală pe care o regretă, dar care au nevoie măcar de un adăpost și o masă caldă.
De aceea autoritățile îi roagă pe cetățeni să apeleze 021.9524, dispeceratul gestionat de DGASPC, în cazul în care văd oameni fără adăpost pe străzile din București.
Măcar să nu trecem nepăsători pe lângă cei care au nevoie de ajutor.
Citește și: