ComenteazăÎn 1872 l-a cunoscut pe Eminescu, la Viena
În 1872 are loc întîlnirea vieţii Veronicăi: aflată în Viena, unde îşi trata o eczemă, ea îl cunoaşte pe Eminescu, care era acolo într-o nouă încercare, nedusă vreodată la capăt, de a termina o facultate. E perioada romantică, platonică a relaţiei lor, Eminescu jucând mai degrabă rolul de ghid al „îngerului blond” în tainele de tot felul ale capitalei imperiale. Întâlnirea lasă însă urme adânci în memoria fiecăruia, astfel încât, odată revenit în Iaşi şi numit director al Bibliotecii Centrale, Eminescu devine un oaspete obişnuit al casei Micle, unde Veronica găzduia frecvent serate literare. Toate indiciile istorice şi literare, par a indica anul 1876 ca fiind cel în care relaţia platonică dintre Veronica şi Eminescu face trecerea spre una şi trupească totală, lucru ce s-a reflectat şi în schimbarea stilului poetic al acestuia. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, va lăsa cale liberă, aparent, sentimentelor celor doi iubiţi, dar, de fapt, va aduce un deceniu de mari suferinţe, schimbări de situaţie, contorsionări sufleteşti, alături de căteva, puţine, momente de fericire.
S-a sinucis cu arsenic la Mănăstirea Văratec
Un fapt mai puţin cunoscut, dar relatat de Virginia, a două fiică a Veronicăi. este acela că Veronica ar fi purtat copilul lui Eminescu, pe care, însă, l-ar fi născut mort, prin 1881. Dincolo de rupturi şi reveniri, de gelozii, despărţiri sau reîmpăcări, de aşa-zisele logodne sau de planurile nicicând realizate de căsătorie, de pasiunea lui Eminescu pentru alte femei ori de aventura Veronicăi cu I.L. Caragiale, fluidul sentimental ce îi unea răzbate prin corespondenţa pe care cei doi au purtat-o, prin grija Veronicăi pentru un Eminescu tot mai bolnav ori prin cununa din flori de „nu-mă-uita” pusă de ea în sicriul lui, la înmormântare. Poetă ea însăşi, dar fără talentul de a îşi prinde trăirile, într-o minunată plasă de cuvinte, cum făcea Eminescu, Veronica îşi va aşterne, însă, şi în poezii, iubirea pentru acesta. După cum, la doar câteva săptâmîni de la moartea poetului, atinsă de mantia neagră a depresiei, se va retrage la Mănăstirea Văratec unde se otrăveşte cu arsenic şi moare, după o agonie chinuitoare de 20 de ore.
Astfel se termina, la doar 39 de ani, o viaţă pe care Veronica însăşi o definise drept „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chipul frumos, „cu păr bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin” , cum a descris-o una dintre călugăriţele ce au cunoscut-o, a fost acoperit de pământul Mănăstirii Văratec, unde Veronica a fost îngropată, la mulţi, prea mulţi kilometri distanţă de cel care i-a fost domn inimii ei, Mihai Eminescu.