Acum fix 66 de ani, comuniştii preluau puterea în România

↑Regele Mihai (medalion), vorbind la instalarea celui de-al doilea guvern Petru Groza, rezultat în urma alegerilor falsificate de comunişti, din 19 noiembrie 1946
Hârtia pe care Winston Churchill i-a scris lui Stalin procentele de împărţire a dominaţiei sovieto-occidentale în ţările din centrul şi estul Europei a fost descoperită în 1990, într-o arhivă germană. România era dată în proporţie de 90% ruşilor→
Supranumit “procurorul terorii”, A.I. Vîşinski nu exagera deloc. Ca trimis al lui Stalin, ştia ce spune. Cu doar câteva săptămâni înaintea acestui episod, între 4 şi 11 februarie 1945, se desfăşurase Conferinţa de la Ialta, în Crimeea. Acolo, liderii celor trei mari puteri aliate în războiul ce se apropia de final – I.V. Stalin, şeful suprem al URSS, Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA, şi prim-ministrul britanic Winston Churchill – îşi împărţiseră puterea pe harta Europei de după război. Acolo s-a pecetluit secreta şi cinica negociere a procentelor de influenţă pe care Churchill le pusese pe un petic de hârtie, iar Stalin le “vizase”, în cadrul întâlnirii dintre cei doi de la Moscova, din octombrie 1944.
←Cei trei “mari” care au hotărât cum avea să arate lumea după 1945. De la stânga la dreapta: Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii, Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA, şi I.V. Stalin, “tătucul” URSS
Ce scria în dreptul României: “Rusia, 90% – ceilalţi, 10%” (n.r. – “ceilalţi” însemnând marile puteri occidentale, SUA şi Marea Britanie). Astfel se consfinţea, practic, cedarea ţării noastre în mâinile sovieticilor.
Iată de ce Vîşinski îşi permisese să bată cu pumnul în masa monarhului de 23 de ani al încă Regatului României.
Frontul Plugarilor făcea alianţe false
Fără alte opţiuni rămase şi cu un Bucureşti răvăşit de manifestaţiile comuniştilor, care cereau, chipurile, un guvern democrat, regele a fost nevoit să ceară generalului Nicolae Rădescu, prim-ministrul din acel moment, să-şi depună mandatul. Apoi, la 6 martie 1945, să aprobe lista noului guvern, în fruntea căruia se instala dr. Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, dar, în fond, doar un alt om de-al comuniştilor.
Noul guvern – o coaliţie de partide diverse, cum putea să pară unui neavizat – reunea, de fapt, doar membri comunişti ori ai unor “aripi” desprinse din vechile partide istorice şi devenite “sateliţi” ai comuniştilor, precum PSD, PNL – Tătărăscu şi PNŢ – A. Alexandrescu. Susţinut de atitudinea SUA, care nu recunoşteau oficial guvernul Groza şi solicitau, în august 1945, constituirea unui “regim reprezentativ din toate grupările democratice ale ţării”, Regele Mihai a intrat în aşa-numita “grevă regală”, forţând demisia guvernului Petru Groza, pe care a cerut-o pe 20 august 1945.
Ocoleau semnătura Regelui Mihai
Refuzul acestuia de a demisiona a făcut ca Mihai I să nu accepte, vreme de aproape şase luni, până în ianuarie 1946, să contrasemneze orice act emis. Asta nu l-a împiedicat pe Groza să-şi exercite guvernarea, folosind “jurnale ale Consiliului de Miniştri”, ce nu aveau nevoie de contrasemnătura regală. Înţelegerile asupra sorţii României se făceau însă peste capul Regelui, prin decizii mai mult sau mai puţin secrete între marile puteri.
Pe 6 martie 1945 a fost instalat primul guvern «roşu» din istoria ţării, condus de dr. Petru Groza
Şi-a luat doctoratul la Budapesta
Considerat un fel de “boier printre comunişti”, dr. Petru Groza (1884 – 1958) a fost un personaj care a căutat să se adapteze vremurilor şi să fie mereu de partea celui puternic. Fiu de preot ardelean ortodox, Groza a studiat filosofia, luându-şi doctoratul la Budapesta. De aici şi apelativul de “doctor” asociat numelui său. În 1921, la 37 de ani, a devenit prima oară ministru, în guvernul mareşalului Averescu. A creat propria grupare politică în 1933, Frontul Plugarilor, apropiindu-se de mişcarea comunistă. A devenit şeful primului guvern comunist la 6 martie 1945, exercitând funcţia de prim-ministru până la 2 iunie 1952. După aceea şi până la moartea sa, la 7 ianuarie 1958, a fost preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale.
11 morţi la mitingul de rezistenţă
La Conferinţa de la Moscova din decembrie 1945 s-a stabilit deblocarea situaţiei de conflict dintre Regele Mihai şi dr. Petru Groza, prin cooptarea în guvern a încă doi membri, reprezentând partidele istorice, PNL şi PNŢ.
←Regele Mihai (stânga) şi şeful guvernului comunist instalat la 6 martie 1945, dr. Petru Groza, într-un dialog aparent cordial
Astfel, la 8 ianuarie 1946, Mihai Romniceanu şi Emil Haţieganu depuneau jurământul ca miniştri în guvernul Petru Groza. Formal, reprezentativitatea democratică cerută de SUA fiind îndeplinită, americanii au recunoscut cabinetul român. Era însă doar “încălzirea” dinaintea asaltului total al comuniştilor pentru a pune mâna pe întreaga putere. Asalt căruia i s-a opus o bună parte din populaţia românească, aşa cum a dovedit-o uriaşul miting contra lui Groza, dar şi contra comunismului, desfăşurat în faţa Palatului Regal pe 8 noiembrie 1945.
A fost considerată cea mai amplă demonstraţie din centrul şi sud-estul Europei împotriva unui regim impus de sovietici. Reacţia guvernului a fost dură şi sângeroasă, soldându- se cu 11 morţi şi câteva zeci de răniţi şi arestaţi.
Alegeri măsluite la 19 noiembrie 1946
După acest moment, măsurile antidemocratice, precum cenzura sau cele împotriva fostelor partide istorice s-au intensificat. La 19 noiembrie 1946, într-un simulacru de “alegeri libere”, forţele comuniste şi aliaţii lor, constituiţi în Blocul Partidelor Democrate, câştigau alegerile parlamentare cu 69,81%. Acestora li se adăuga Uniunea Populară Maghiară, cu ajutorul căreia “scorul electoral” al forţelor procomuniste urca la 78,46%. Era o victorie bazată pe principiul lui Stalin: “Nu contează cine votează, contează cine numără voturile”.
Astfel, guvernul Petru Groza a fost instalat la 6 martie 1945, iar abdicarea Regelui, la 30 decembrie 1947, a venit de la sine.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro