ComenteazăAdrian Păunescu este conştient, iar medicii încearcă stabilizarea funcţiilor afectate de bolile pacientului, în cazul căruia prognosticul este rezervat, a declarat, miercuri, pentru Mediafax, Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară a Spitalului Floreasca.
Pacientul este conştient, iar acum încercăm stabilizarea funcţiilor afectate de suferinţa pacientului. Nu putem estima evoluţia ulterioară, dar facem toate eforturile pentru reechilibrare”, a precizat Brădişteanu
Internat aseară de urgenţă la spitalul Floreasca, poetul Adrian Păunescu trece prin clipe foarte grele. Deşi este ţinut pe un pat de spital, poetul şi-a făcut datoria şi a trimis editorialul zilnic către colegii de la Ziarul Ring. De această dată, textul nu a fost despre politică, ci despre propria persoană şi momentele grele prin care trece omul Adrian Păunescu.
Iată aici o parte din editorialul intitulat „Clipa de cumpănă”:
Există, probabil, pentru fiecare dintre noi, o clipă de cumpănă în care, conştient sau intuitiv, o ia într-o direcţie a vieţii, care îi modifică tot traseul viitor. Am văzut rude şi prieteni alegându-şi calea. Nu în fiecare zi apar aceste răspântii. Eu însumi, cu puterea de a selecta, pe care o dobândisem la acea vârstă, am reuşit să descopăr, prin ceaţa tinereţii, către ce să mă îndrept. Sau, poate, aşa îmi spunea să fac invizibilul supraveghetor al rătăcirilor noastre prin destin. Au fost şi momente grele. În august 1990, după prima mea întoarcere la Chişinău şi la Copăceni, în Basarabia, m-am îmbolnăvit şi parcă nu mai aveam nicio putere asupra trupului meu. Mă găzduia familia Grigore Vieru. Eu aşteptam să mă întorc la Bucureşti, pentru a încerca să mă refac. Grigore m-a internat în spital. Făcusem fibrilaţie şi dublă pneumonie. Medicii români, ruşi şi ucraineni din Spitalul Republican al Moldovei s-au ocupat inspirat şi sârguincios de mine şi, după nu puţine zile, am plecat refăcut la Bucureşti. Trecusem printr-o clipă de cumpănă.
Au trecut 20 de ani şi în ornicul meu bate o nouă clipă de cumpănă. Pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, trebuie să mă despart de ai mei şi să încerc o reîncărcare profundă a bateriilor organismului. De când am acceptat această soluţie, în ochii mei s-au schimbat toate: şi culorile, şi mişcările lumii, şi scara de valori. Au retrogradat vanităţile şi s-au impus brusc, din nou, valorile etern umane. Mi-am dat seama, încă o dată, ce mult contează să nu fii singur pe pământ. (…)
Nici măcar n-am puterea să-mi imaginez până la capăt cum ar fi această despărţire de ai mei dacă s-ar transforma din temporară în definitivă. (…)
Citeşte restul editorialului în Ziarul Ring