ComenteazăDespre viaţa între zonele “roşii” şi zonele “verzi” din spital, aflaţi din acest interviu, în exclusivitate pentru Libertatea.
“Sistemul trebuie depolitizat, deparazitat”
Libertatea: Ce a schimbat pandemia în profesia de medic, din punctul dumneavoastră de vedere? Ce v-aţi dori să se schimbe?
Adrian Wiener: Pandemia a schimbat multe lucruri. În primul rând, a oferit perspective noi. Atât asupra propriilor temeri și limite, asupra naturii unei profesii în slujba celuilalt, cât și asupra neajunsurilor sistemului de sănătate românesc, asupra inerției și limitelor sale. Ne-a arătat cât de mult depindem unii de ceilalți. În plan personal, e o experiență emoțională profundă.
– Ce v-aţi dori să se schimbe?
– Bineînțeles că va trebui să avem un moment al concluziilor, un moment al deciziilor privitoare la sistemul public de sănătate românesc. Cred că este evident pentru toată lumea că acesta trebuie reformat. Avem nevoie de investiții masive în infrastructura din sănătate, avem nevoie de spitale noi, de dotări corespunzătoare, de un corp profesional instruit constant și profesionalizat și empatic, avem nevoie de digitalizare în sănătate, de prevenție sistematică și extinsă. Sistemul trebuie depolitizat, deparazitat.
“Am reinventat comunicarea cu pacientul”
– Ce a schimbat pandemia în activitatea unui spital?
– Pe de o parte, spitalele și secțiile dedicate tratării pacienților cu COVID-19 au trebuit să își desemneze circuite epidemiologice corespunzătoare, uneori improvizate, circuite care să separe zonele “roșii” – în care sunt internați pacienții – de zonele “verzi” – administrative sau de tranzit.
Personalul a trebuit să învețe să îmbrace și să dezbrace corespunzător echipamentul de protecție. Toţi am învăţat să trăim în proximitatea acestei entități invizibile – SARS-CoV-2. A trebuit să reinventăm comunicarea cu pacientul, aceasta fiind o parte esențială a activității medicale în sine.
Vă dați seama că pacienții interacționează cu personal medical îmbrăcat în combinezoane cu viziere și măști, fără să poată să vadă mimica facială a medicului sau a asistentei medicale, fără să aibă acces la expresivitatea lor, la un zâmbet. Ne-am scris numele cu carioca pe combinezoane. A trebuit să învățăm să transmitem empatia prin tonalități și cuvinte. Să menținem constant legătura cu pacienții și cu aparținătorii lor și prin telefon.
Adrian Wiener, medic:
– Ce înseamnă să coordonezi, ca director medical, un spital COVID-19?
– E o responsabilitate atât pentru pacienții spitalului, cât și față de corpul medical. Practic, vorbim de o boală care nu exista acum şase luni, care a explodat pandemic și a surprins România cu un sistem de sănătate fragil, subnormat cu personal, subdotat, inadecvat ca infrastructură, fără echipamente de protecție în număr suficient, cu birocrație excesivă. Cu un corp profesional deturnat de la activitatea curentă, speriat, frustrat. Mulți, angajați acum în starea de urgență, alții, detașați de pe secții diverse.
– Ce soluţii aţi încercat pentru a depăşi fragilitatea?
– A trebuit să ne câștigăm încrederea unii altora, să stabilim moduri de lucru eficiente, să partajăm munca și să suplinim toate neajunsurile. Ne-am bucurat, totuși, de un suport enorm din partea societății civile. Sunau telefoanele să ne întrebe ce mai e nevoie, ce să doneze? S-au montat paravane de termopan pentru separarea zonelor, porți de decontaminare. Am schimbat ritmul curățeniei, ritmul testărilor în rândul personalului, felul în care interacționăm între noi. Toată această avalanșă de procese și instantanee administrative a fost o provocare enormă.
Iată că am reușit ca într-o lună și jumătate să nu mai avem nici un cadru medical infectat, am avut multe zile în șir fără nici un deces, am găsit ritmuri și resurse ca să luptăm într-unul din cele mai mari focare de COVID-19 din țară cu aproape 700 de pacienți.
Adrian Wiener, medic:
“De multe ori, cu lacrimi sub viziere”
– Cum au făcut faţă colegii dumneavoastră?
– Colegii mei au stat luni întregi cazați în hoteluri, departe de familii, de multe ori cu lacrimi în ochi, sub viziere. Este o experiență formativă care te împinge spre propriile limite, te face uneori să privești în abis și să îți ferești privirea mai apoi. Nu am fi putut decât ca echipă, având încredere unii în alții, comunicând. Rolul meu a fost și de a facilita emoțional întreg acest efort, de a da încredere, de a motiva, de a consola. Un cuvânt cald, o privire, o mână întinsă.
Mă bucur foarte mult pentru medicii tineri, pentru rezidenți: au trecut printr-o experiență medicală unică, o experiență care va da tonul unei vieți profesionale, unei întregi cariere.
Adrian Wiener, medic:
“Un bullying instituţional din partea DSP”
– Cum aţi colaborat cu celelalte instituţii ale statului, cu DSP, mai ales, cu Ministerul Sănătăţii, Prefectura?
– România instituțională, din păcate, este inertă, captivă în “anexe și raportări”.
Spre exemplu, una din marile probleme ale gestionării acestei crize de sănătate publică a fost tocmai “metodologia de supraveghere”, instrumentul Ministerului Sănătății menit să organizeze și să controleze răspândirea infecției. Ei bine, tocmai din cauza “definiției de caz” și a rigidității acestui document, care nu a permis inițial testarea suspiciunilor de COVID-19, infecția s-a răspândit.
Adrian Wiener, medic:
Primele 7 decese de COVID-19 din România nu au corespuns definiției de caz care pleca de la premisa că nu avem transmitere comunitară în România și nu permitea testarea suspiciunilor decât în măsura în care exista recunoașterea unei călătorii în ultimele 14 zile în “zone roșii” din Europa, indiferent de simptomatologie, indiferent de prezentarea clinică sau aspectul radiologic.
Mai apoi, a existat intermitent un bullying instituțional din partea DSP-urilor, cu amenzi date medicilor chiar și pentru că nu au raportat telefonic imediat decesele, chiar dacă era vorba de suspiciuni, chiar dacă au făcut-o a doua zi sau prin e-mail și nu telefonic, chiar în situația haosului de reglementare inițial. Se simte evident nevoia unei reforme și la nivel administrativ, și decizional în sistemul de sănătate.
– Care este situaţia bonusurilor pentru cadrele medicale în spitalul pe care îl conduceţi ca director medical?
– Sporurile decise de Comitetul Director al spitalului au fost acordate, în schimb stimulentul, cel puțin în Arad, nu încă. Probabil va fi acordat retroactiv pentru perioada stării de urgență.
Sper ca românii să fi înțeles că depindem cu toții de comportamentul fiecăruia în parte, că trebuie să fim responsabili și că doar printr-un efort colectiv putem stăvili această amenințare globală. În Arad cel puțin, dar se pare că și în țară dinamica epidemiei este în contracție.
Adrian Wiener, medic:
– Cât de important este un protocol terapeutic unitar în spitalele din România şi de ce credeţi că nu-l avem încă?
– Cu toții avem nevoie de repere, avem nevoie de asumare. Este foarte important ca practica medicală în general să fie una unitară, bazată pe ghiduri și protocoale, atât în ceea ce privește setul de analize și investigații, cât și terapia. Înainte de actualizarea recentă, de acum câteva zile, ultima actualizare a protocolului terapeutic făcută de Ministerul Sănătății era de prin martie.
Bineînțeles că studiile și înțelegerea implicațiilor terapeutice și a riscurilor au o dinamică mult mai accentuată. Spre exemplu, tratamentul anticoagulant, terapia cu hidroxiclorochină, eficacitatea antiviralelor, interacțiunile medicamentoase din COVID-19, toate aspectele dobândesc nuanțe și observații constante, care trebuie încorporate frecvent în practica medicală curentă.
Este esențial și din punct de vedere medico-legal, și din respect față de pacienți să existe niște ghiduri, chiar și orientative, asumate de autoritatea centrală din sistem.
Adrian Wiener, medic:
– Ce protocol terapeutic utilizaţi în spitalul pe care-l conduceţi şi cu ce rezultate?
– Utilizăm un protocol construit pe baza experienței Centrului din Timișoara și a observațiilor și studiilor din literatura de specialitate. Dar, ca orice ghid terapeutic, vorbim de un instrument orientativ. Terapia de suport, dozele și asocierile sunt în funcție de forma de boală, de comorbidități și de interacțiuni, de reacțiile adverse sau de riscurile asociate fiecărui pacient, în funcție de analizele sau investigațiile fiecăruia. Eu zic că rezultatele sunt bune, am câștigat cu toții încredere și ne-am familiarizat cu spectrul acestei boli.
“Sfinţi? Suntem oameni, mâncăm pâine cu zacuscă”
– Ce părere aveţi despre panourile care înfăţişează cadre medicale portretizate ca sfinţi?
– Cred că sunt exagerate. Suntem oameni. Pe unii dintre noi ne-a ales profesia, o considerăm o vocație, dar suntem oameni ca oricare alții. Mâncăm pâine cu zacuscă, uităm umbrela acasă când plouă, plângem, râdem, tânjim. Cu temerile și neajunsurile noastre. Dar suntem acolo pentru ceilalți.
– Ce aţi dori să schimbaţi, din ultimele două luni, din deciziile luate ca director medical la spitalul din Grădişte? Unde credeţi că aţi greşit?
– Eh, sigur că mi-aș fi dorit ca unele lucruri să le aflăm mai devreme. Sau ca în alte situații să fi acționat mai prompt, să ne fi gândit, să fi anticipat mai activ. E un proces format din multe, multe instantanee, unele dintre ele poate inadecvate, altele exagerate. Mi-aș fi dorit să avem mai multe certitudini. Important este că cred în continuare că #nefacembine.
“Momentele în care pacienţii de peste 80, peste 90 de ani s-au externat”
– Judecând pe propria piele, ce vi se pare mai greu, în această perioadă, în munca de medic? Şi, dacă au fost, ce momente anume v-au dat speranţă, în ultimele săptămâni?
– Cu siguranță, disperarea din ochii unor pacienți; dispneea, lipsa de aer este, cred, cel mai sfâșietor mod de a suferi. Cred că anxietatea extremă a pacientului deprivat de oxigen este o stare greu de metabolizat pentru orice medic. Proximitatea cu neputința, cu disperarea. Și bineînțeles, simetric, ceea ce ne-a dat speranță și lacrimi, în același timp, au fost momentele în care pacienți de peste 80 de ani, chiar peste 90 de ani s-au externat, sau pacienți după zile și zile de intubare și ventilație mecanică. Sunt emoții crude, puternice care te construiesc sau te destramă.
– Ce părere aveţi despre modul cum au răspuns cetăţenii români la restricţiile din pandemie?
– Cred că nu a existat o reacție unitară. Unii au fost cuprinși de teamă, alții au reacționat responsabil. În general, cred că s-a înțeles și asumat acest efort colectiv de a limita epidemia. Cred că majoritatea dintre noi am înțeles cuvântul împreună în sensul lui propriu, în această perioadă. Sigur, au fost și reacții iresponsabile, comportamente care ne-au pus în pericol, atitudini prin care unii și-au desconsiderat semenii. S-au creat ecosisteme de dezinformare, teorii ale conspirației cărora mulți le cad victimă.
Societatea s-a atomizat puțin, ne-am fragmentat pe alocuri, ca și comunitate, dar sunt convins că am găsit resurse și proiecte personale și, majoritatea dintre noi, sperăm încă la proiectul de țară numit România.
Adrian Wiener, medic: