VIDEOREPORTAJ. Producătorii cu munca, samsarii cu profitul: “Nu-mi permit să visez la o vacanță”

Agricultorii cu munca, samsarii cu profitul. Cam așa s-ar rezuma, în câteva cuvinte, viața micului fermier. Deși tot mai mulți cumpărători caută produse românești care să nu conțină “chimicale” și să aibă gustul de altădată și tot mai multe magazine se laudă că promovează produsele autentice, producătorii din România se aleg, după ce muncesc aproape un an, cu… marele nimic. Realitatea, spusă chiar de ei, este că, în final, cumpărătorul român plătește de trei ori prețul cu care legumele sau fructele pleacă de la agricultori, iar samsarii își umplu buzunarele.

Când tot mai mulți consumatori români caută cu disperare fructe și legume autohtone, când ideea gustului pe care-l aveau roșiile din curtea bunicii este tot mai prezentă, când mamele și bunicile vor mâncare sănătoasă pentru copiii și nepoții lor, când tinerii sătui să consume hrană cu gust de plastic se interesează tot mai des de ideea de mâncare autentică și fără adaosuri chimice… producătorul român are, teoretic, toate șansele să o ducă bine și să se laude cu afaceri înfloritoare. Teoretic. Pentru că practica – prin asta înțelegând lipsa unei piețe de desfacere, a unor asociații serioase, care să le apere cu adevărat interesele, și existența numeroșilor interpuși între cel care muncește și cumpărătorul final – omoară afacerile micilor agricultori români.

Recomandări

Ioana Tănase, femeia care a călătorit singură cu motocicleta, din România până în Mongolia: „Țipam și plângeam de fericire, într-un peisaj de vis”

Cu ce se alege micul producător de legume de pe urma muncii sale? Cu praful de pe tobă. Iar dacă are ghinion, cum se întâmplă tot mai des în ultima vreme, se poate alege chiar cu datorii. S-a întâmplat asta de multe ori, în primăveri geroase, cum a fost cea de anul acesta, ori în veri capricioase, când grindina a făcut praf zeci de hectare de culturi.

Unsprezece luni de muncă grea, la câmp sau în solarii

Comuna Balta Doamnei, din județul Prahova, este cunoscută pentru numărul extrem de mare de producători de legume. Primăvara, la mai toate porțile vezi de vânzare răsaduri. De cum încep să se coacă roșiile, să se facă vinetele sau castraveții, țăranii scot la poartă câte o mostră, semn că au de vânzare. Aproape că nu e casă în satele din Balta Doamnei în spatele căreia să nu se întindă solarii de zeci de metri. Oamenii de aici din asta trăiesc. Dar nu e deloc un trai simplu și nu e deloc o pâine ușor câștigată.

Contrar părerii generale, munca în agricultură nu se face doar primăvara și vara, pentru ca toamna să culegi roadele. Micii producători agricoli încep în ianuarie și termină în noiembrie. Practic, o lună de pauză pe an. În rest, 11 luni de muncă, ce culminează vara cu câte 11-12 ore de muncă la câmp sau în solarii.

Recomandări

Am scăpat de Ciolacu și Iohannis, am dat de Ciolacu și Iohannis

Marian Manolache știe de o viață munca în agricultură. A lucrat la oraș ani mulți. A fost pompier, apoi lăcătuș mecanic la una dintre marile rafinării care au pus Ploieștiul pe harta industriei petroliere mondiale. În cele din urmă, tot la agricultură s-a întors. Povestește că anul trecut, de exemplu, a început cu munca încă din ianuarie: se pregătește terenul, se repară solariile, se plantează, se întinde sistemul de irigare. Iar asta nu e muncă ușoară și trebuie să începi devreme, dacă vrei să scoți producție primăvara, timpuriu, ca să iasă ceva bani – astfel, nu scoți nici investiția.

Iarna din martie le-a dat mari bătăi de cap micilor fermieri

Primăvara aceasta a fost în mod deosebit extrem de grea pentru micii producători de la Balta Doamnei. Zăpada din martie aproape că le-a distrus culturile și așa extrem de fragile. Ca să le salveze, au băgat căldură la greu. Iar asta a însemnat nu doar muncă, ci și costuri mult mai mari.

“Se strânsese zăpada între solarii cât un stat de om. Ne urcam în fiecare zi pe muntele de zăpadă format ca să dăm jos ce se așternea, altfel, s-ar fi prăbușit solarul sub greutate, de la atâta zăpadă”, povestește doamna Mariana, soția agricultorului.

Recomandări

România a fost condamnată să-i plătească 85 de milioane de euro oligarhului rus care a fost proprietar al RAFO Onești

Cu cât să vinzi kilogramul de roșii sau de castraveți ca să scoți cheltuiala? Poți cere oricât, asta nu însemană că și primești.

Oamenii iau însă partea bună a lucrurilor: iarna prelungită până la început de aprilie nu le-a distrus munca de anul trecut.

Marian Manolache spune că au fost ani în care s-a ales cu nimic. La propriu și fără exagerare.

”Într-un an, a venit un vânt puternic, ca o tornadă, a luat solarul pe sus și l-a dus la vecini în curte. A fost pagubă mare atunci”, își amintește agricultorul prahovean.

Cât despre asigurare, nu prea se pune problema. Companiile de asigurări pun niște condiții în agricultură de mai bine te lipsești, spun micii producători. Spre exemplu, unii asigurători nici nu stau de vorbă despre asigurarea culturilor, dacă solariile nu sunt din metal, povestesc țăranii.

Subvenția de la APIA, singura speranță

Pentru Marian Manolache și pentru consătenii săi marea speranță, când vine vorba despre un profit din agricultură, stă în subvenția de 3.000 de euro pe care APIA o acordă acelor producători care scot două tone de tomate până la sfârșitul lunii mai.

“Acolo stă speranța. Acum, au o tentă spre roz. Sper să se coacă până la sfârșitul lunii, ca primim acea subvenție. Acu, ce să zic? Cum o vrea Dumnezeu!” spune producătorul prahovean.

Trei mii de euro pare mult, însă în realitate e tare puțin. Sunt, cum spune domnul Manolache, “de supraviețuire”.

“Dacă mă întrebați, eu cred că 5.000 de euro ar fi fost ceva. Și să pună condiții, să prezinți investiții în valoare de jumătate din sumă: o centrală pentru seră, sera modernizată sau să cumperi un utilaj și atunci se văd efectele muncii tale. Sunt buni și ăștia 3.000, dar sunt doar o gură de oxigen. Eu nu-mi permit, cu toată grădina pe care o vedeți aici, să visez măcar la o vacanță undeva, căci nu ne permitem. Nu avem venituri pentru așa ceva, deși muncim zi lumină”, mărturisește agricultorul.

Pofitul pe care-l aduce vânzarea legumelor este atât de mic, încât nu de puține ori a vrut să renunțe!

Realitatea este că din prețul final pe care cumpărătorul român îl plătește pentru legumele autohtone, doar o treime ajunge la cel care le produce, indiferent de sezon. Când tomatele costă 9 lei în piață, pleacă din solar cu 3 lei. Când castraveții costă un leu și 50 de bani pe tarabă, producătorul îi vinde cu 50 de bani. Acesta e mersul în agricultură. Diferența de preț o încasează șirul de intermediari care, în realitate, nu au nimic de-a face cu producția agricolă.

Marele of al micului producător: lipsa piețelor de desfacere

Aceasta este, de altfel, marea supărare a producătorului agricol din România: faptul că nu are o piață de desfacere.

“Asta doare cel mai tare. Degeaba muncim noi, pentru că în clipa când ajungi să vinzi, te trezești că nu ai nici un spor. Nici cheltuielile nu-ți ies. Principala piedică asta este, desfacerea”, spune Marian Manolache.

Omul desființează părerea conform căreia acea a treia parte din prețul plătit de cumpărătorul final este profitul agricultorului care produce legume.

“E mult spus că ajunge la noi, producătorii, a treia parte, pentru că din banii ăștia, noi cheltuim mai mult de jumătate. Vă dați seama că acela care câștigă în final nu pierde nimic, pe când noi pierdem la investiții”.

Iar investițiile nu sunt deloc mici.

“Cam 6.000 de lei în fiecare primăvară. Trebuie reparat, înlocuită folia acolo unde se rupe peste iarnă, cumpărate semințe, căldura pe care o bagi în solar. Nu mai punem munca”, spune prahoveanul.

În aceste condiții vine, oarecum firesc, întrebarea: De ce nu vă asociați? Marile lanțuri de magazine asta vor: cantități mari, iar asociațiile i-ar putea ajuta pe toți micii producători.

La Balta Doamnei au fost trei trei asociații. Mulți dintre producătorii de acolo spun că, în afară de faptul că aveau încă o grijă  – cotizația de plătit -, niciuna dintre acestea nu i-a ajutat cu nimic. Așa că au renunțat.

O afacere de familie pentru profitul altora

Marian Manolache muncește cu soția sa în agricultură. Au fost vremuri în care l-au ajutat copiii. Acum, două dintre fiicele sale sunt în Anglia. Nici prin cap nu i-a trecut să încerce să le oprească, să le convingă să rămână aici să mănânce pâinea asta, și așa greu trudită.

“Le-am spus să plece, să-și caute o viață mai bună”, spune bărbatul.

Mai are alături o fiică în ultimul an de liceu. Nu-i vine să o pună la munca în solar. Și pentru ea vrea alt viitor. Așa că greul îl duc domnul Marian și doamna Mariana.

Când vezi cum arată un solar – totul aliniat parcă la centimetru, nici urmă de bălărie, plantele mai mari decât omul – pare totul o poveste. E însă o poveste “scrisă” greu. În fiecare zi, sunt ore de muncă în solar. Pirmăvara și vara, oamenii muncesc cât 10-11 ore la legume. Copiii încep munca în solar de prin clasa a treia. În localitățile unde se produc legume la scară mică, asta e parte din copilăria lor, parte din viața lor, niciunuia nu-i pare ceva neobișnuit să-și ajute părinții.

Marfa e luată, din poartă, de diverși domni care vin de la Ploiești sau București și care tot acolo vând legumele. De ce nu le vând în piețe chiar cei care le produc?

„Dacă ar fi atât de simplu! Eu poate vând un sac de castraveți pe zi și am scos trei în ziua aia. Ce fac cu ceilalți doi, că e marfă perisabilă? Și apoi, în fiecare zi trebuie muncit în solar”, spune Marian Manolache.

Cât despre acei producători care au încercat să vândă pe cont propriu, nu puțini s-au lovit de mafia din piețe, care, nu-i așa? nu există, dar despre care atât de mulți vorbesc.

Ce nu înțelege micul producător: de ce caută oamenii produse perfecte? “Roșia noastră nu e ca aia turcească, lucioasă, ceruită, otrăvită”

Castraveții din serele românești sunt fragezi și plini de vitamine. În unele zone, s-au copt primele roșii vândute la tarabă la preț de trufandale. Realitatea este că multă lume fuge de legumele pline de pesticide aduse de peste mări și țări, dar parcă mai mulți sunt cei care le preferă. De ce găsim atât de puține legume și fructe românești în magazine?

“Supermarketurile în primul rând vor un produs “de calculator”, pe care un țăran nu-l face. Legumele sunt mai deformate puțin. Roșia noastră nu e ca aia turcească, lucioasă, ceruită, otrăvită. Ei asta vor, practic, și culmea e că și lumea vrea tot o legumă care arată impecabil. Nu se gândește că aia nu e în regulă să fie așa, că nu e naturală. Asta e o problemă pe care nu o înțeleg și nu o înțelege nimeni, nici un țăran”, este concluzia celui cu adevărat implicat în această afacere.

Citește și: DNA cere șapte ani și șase luni de închisoare pentru Liviu Dragnea în dosarul angajărilor fictive de la DGASPC

Urmărește-ne pe Google News