Alice Munro a murit la vârsta de 92 de ani. Laureată a premiului Nobel pentru Literatură, scriitoarea a fost numită „Cehov canadian”

Numită cândva „Cehov canadian” de Cynthia Ozick, Munro a creat o operă bazată pe forme şi subiecte ignorate în mod tradiţional de curentul literar dominant. Abia mai târziu, reputaţia lui Munro a început să crească, poveştile sale discrete despre oameni aparent simpli din Canada, un oraş mic şi lipsit de dramatism, adunând o mulţime de premii internaţionale, inclusiv premiul Nobel pentru Literatură în 2013.

Margaret Atwood a numit-o cândva „unul dintre cei mai importanţi scriitori de ficţiune englezească din epoca noastră”.

Salman Rushdie a lăudat-o drept „un maestru al formei”, în timp ce Jonathan Franzen a scris odată: „Munro este unul dintre cei câţiva scriitori, unii în viaţă, majoritatea morţi, pe care îi am în vedere când spun că ficţiunea este religia mea”. 

Se descria drept o „gospodină de categoria B-minus”

Născută în 1931 într-o familie de fermieri de vulpi şi păsări de curte care locuiau în afara oraşului Wingham, Ontario, şi care se luptau să supravieţuiască în timpul Marii Crize, Munro a mers la universitate cu o bursă şi a studiat timp de doi ani înainte de a se muta la Vancouver împreună cu primul ei soţ, James Munro, în 1951.

Descriindu-se ca fiind o „gospodină de categoria B-minus” în această perioadă – trebuia să îi ceară soţului ei bani pentru a cumpăra alimente – Munro a început să scrie atunci când fiicele ei dormeau, păstrând piesele scurte, deoarece era prea greu să se concentreze pentru perioade lungi de timp. („Eram mare amatoare de sieste”, a declarat ea pentru The Observer în 2005).

Recomandări

La aproape 20 de ani de la trecerea la „leul greu”, românii încă vorbesc în „milioane”. Specialist: „La francezi a durat mai mult decât la noi trecerea la noul franc”

Poveştile lui Munro au început să fie publicate în reviste precum Tamarack Review, Montrealer şi Canadian Forum, adunând treptat suficient pentru o colecţie care a apărut în 1968. 

Povești inspirate de propriile experiențe

Operaţia pe cord deschis din 2001 a adus cu sine o percepţie sporită a propriei sale mortalităţi, iar Munro a scris tot mai mult în jurul bolii şi al memoriei. O povestire despre un personaj diagnosticat cu cancer publicată în The New Yorker în 2008, „Free Radicals”, a fost urmată un an mai târziu de recunoaşterea faptului că şi ea a avut cancer. O ultimă colecţie de povestiri, „Dear Life” din 2012, a inclus patru piese autobiografice pe care autoarea le-a numit „primele şi ultimele – şi cele mai apropiate – lucruri pe care le am de spus despre propria mea viaţă”.

Vorbind pentru The Guardian în 2013, Munro a explicat că „a scris poveşti personale toată viaţa mea”.

„Sper că sunt o lectură plăcută”, a spus ea. „Sper că ele îi mişcă pe oameni. Când îmi place o poveste este pentru că face ceva… o lovitură în piept”.

FOTO: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News