ComenteazăB.T. a terminat Medicina în a doua jumătate a anilor 70. După facultate, potrivit regulilor valabile în epocă, a parcurs o rezidență de trei ani. Jumătate din ea a petrecut-o în stagii de obstetrică-ginecologie. Atunci a făcut B.T. primele chiuretaje, la gărzile din spitale.
Avea mână bună și prinsese repede tehnica, chiar dacă în facultate nu se învăța o astfel de procedură. Abia la specializare puteai ajunge să lucrezi cu instrumentar de chiuretaj – și chiar și atunci limitele utilizării sale erau drastic trasate.
Când B.T. își câștiga dreptul deplin la titulatura de medic ginecolog, România avea deja un deceniu și jumătate trăit sub auspiciile Decretului 770, cel care interzisese aproape complet întreruperile de sarcină. Avortul la cerere era permis doar femeilor aflate peste un anumit prag de vârstă care își făcuseră datoria față de țară, dăruind regimului cel puțin patru copii.
Iar anticoncepționalele erau ca și inexistente. Așa că o piață a întreruperilor de sarcină se dezvoltase în clandestinitate, determinând regimul comunist să înăsprească permanent regimul penal al infracțiunii și să-și trimită armatele de securiști și milițieni pe holurile și în sălile spitalelor și maternităților.
Pentru o femeie adultă, activă sexual, viața intimă în România comunistă devenise o corvoadă, un spațiu al nesiguranței, al fricii și – nu de puține ori – al deciziilor disperate. Multe femei apelau în fiecare an la serviciile unor moașe, asistente sau doctori – sau la orice persoană dispusă să le ofere soluții și mijloace abortive.
Sute de femei mureau în fiecare an din pricina avorturilor ilegale, pe fondul complicațiilor dezvoltate. La spital, acolo unde ajungeau adesea tardiv, li se refuzau intervențiile salvatoare până nu recunoșteau înaintea organelor de cercetare penală la cine apelaseră pentru a-și întrerupe sarcina.
Între 1973 și 1984, la nivelul Ministerului de Interne se adoptaseră mai multe ordine care vizau planuri de măsuri, întinse pe pagini întregi, pentru supravegherea și combaterea avorturilor ilegale. România lui Nicolae Ceaușescu avea un singur obiectiv: să crească la nesfârșit natalitatea, pentru a da regimului capacitatea demografică proiectată de statisticile compilate de birocrați, adesea bărbați.
20 de milioane de români, 25 de milioane de români, 30 de milioane de români – niciun prag nu era imposibil într-o epocă în care uterul fusese transformat în instrument al politicii de partid și de stat.
Trezindu-se cu pensele de chiuretaj în mână, B.T. și-a dat seama că are și el mijloacele sale, de sens contrar. Putea să ajute femeile să scape de sarcinile nedorite, într-o țară care le forța să-și petreacă toată maturitatea sexuală din naștere în naștere. La începutul anilor 80 a făcut primul chiuretaj ilegal. A urmat al doilea. Apoi al zecelea. Și încă unul, și încă unul.
Făcuse mai bine de o sută și ceva de întreruperi de sarcină când a fost arestat. Într-un final, regimul s-a dovedit mai puternic decât B.T. și pensele sale. Nimeni nu era liber în România lui Nicolae Ceaușescu, oricâte iluzii și-ar fi făcut. Frica era mai tare decât fronda.
Nu a vorbit niciodată public despre asta
Ne întâlnim cu B.T. la început de toamnă, pe o terasă din vestul Bucureștiului. Anul e 2021. Au trecut mai bine de trei decenii de la căderea comunismului. B.T. nu a învins cu pensele sale regimul ceaușist – dar poate să povestească astăzi cum arată o dictatură care se înstăpânește peste corpurile și viețile femeilor.
Doctorul nu a vorbit public niciodată despre experiențele de groază pe care le-a trăit în apartamentele clientelor sale, pe care adesea le chiureta pe viu, pe masa din bucătărie. Nicio femeie care a trecut prin mâinile medicului nu a murit.
Dar ce a făcut B.T., cu instrumentar improvizat, nu a fost propriu-zis medicină. A fost un act de umanitate desfășurat în condiții inumane, față de niște femei care – în lipsa unui doctor ginecolog – ar fi apelat oricum la o persoană care să le provoace întreruperea cursului sarcinii. La orice persoană dispusă să le ajute.
În general, avorturile ilegale nu erau realizate înainte de 1989 de medici. Riscul profesional era prea mare. Așa că întreruperea clandestină de sarcină devenise un act înfăptuit mai ales de neprofesioniști cu minime cunoștințe și abilități. Nu de puține ori, chiar femeile însărcinate se foloseau de diferite mijloace pentru a-și provoca avortul. Își introduceau, de pildă, tulpini de plante în cavitatea vaginală – cu riscul unor infecții majore care le puneau în pericol viața.
B.T. are o singură condiție ca să-și facă publică mărturia: vrea să-i protejăm identitatea. Nu-i dă pace gândul că își poate expune familia și că se poate expune pe sine judecății celor care nu înțeleg în ce hal pot ajunge să trăiască oamenii împinși la supraviețuire.
Acceptăm, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să punem deoparte detaliile arestării sale, care l-ar putea deconspira. Sunt extrem de puțini medicii care au vorbit, în post-comunism, despre femeile pe care le-au văzut înainte de 1989 întinse pe mesele lor de bucătărie, așteptând cu disperare să-și recapete uterul transformat de legi absurde în proprietate a statului.
B.T. vede cum astăzi, în Europa, se poartă iar discuții despre oportunitatea interzicerii avortului la cerere. Mărturia sa târzie nu e și inutilă: medicul care stă în fața noastră a înțeles de mult că astfel de inițiative naufragiază mereu în suferință și în moarte.
Terasa din vestul Bucureștiului e pustie în această dimineață blândă de toamnă. Convenim să înregistrăm discuția, pentru a asigura transcrierea fidelă a întâmplărilor pe care urmează să le aflăm.
Pentru B.T., reportofonul care se așază între noi, pe masă, este, de fapt, un confesional.
– Când ați început să faceți avorturi ilegale?
– După 1981. Învățasem foarte rapid să fac procedura în timpul rezidențiatului.
– Și ce anume v-a determinat? Nu vă era teamă că ați putea fi prins și că v-ați putea încheia pe loc cariera?
– Când m-au arestat, îmi spuneau și ce mâncasem cu doi ani înainte. Știau tot despre mine, tot, cu toate măsurile mele de protecție. Da, frică îmi era. Dar ce m-a determinat a fost spiritul meu nedisimulat de frondă.
Făceam chestia asta pe un pachet de țigări. Kent alb, deși nu erau țigările mele preferate.
– Cum procedați?
– La început, închiriam instrumentele. Se închiriau greu – și pe bani grei. Mai exact, pe vremea când un chiuretaj costa șapte mii de lei, închirierea costa două mii pe 24 de ore. Tu puteai să faci și zece chiuretaje în timpul acela. Eu neluând bani, cădea măgăreața pe prima pe care o chiuretam și ei îi ceream bani pentru închiriatul instrumentelor.
– De unde le închiriați?
– Era un tip care lucra la o uzină, un strungar. Făcuse un instrumentar de proastă calitate.
– Cum adică îl făcuse? La comanda cuiva?
– Da, nu eram singurul care închiria de la el. Eram doi în spital care făceam chestia asta. Colegul meu a reușit să dea de filieră. Era atât de speriat, încât nu numai că nu a vrut să-mi dezvăluie sursa, dar se ducea el de fiecare dată să ia trusa.
– Strungarul acela putea totuși să vă toarne…
– Cam greu, că îi plăcea banul.
– Prima întrerupere de sarcină ați făcut-o cu acest instrumentar închiriat?
– Da, la o sarcină de patru luni și jumătate. O cunoștință, femeie, mi-a ținut valva, o îndeletnicire extrem de scârboasă. Am muncit vreo trei ore și jumătate. Eu termin un chiuretaj cam în 10-12 minute. În alea trei ore și jumătate n-am contenit să mă înjur că m-am apucat de așa ceva.
– De ce?
– Am făcut dovada unui curaj absolut nebun. La aproape cinci luni craniul fătului e cam atât (n.r. – face un cerc) și trebuie să-l extragi printr-o gaură și mai mică. Și atunci am făcut o chestie absolut criminală. Am luat fundul uterin, am prins cu mâna stângă și cu chiureta am localizat craniul și l-am perforat. Numai craniul, că dacă perforam dincolo, murea femeia.
– Clienta respectivă de ce apelase atât de târziu la un chiuretaj?
– Nu găsise pe nimeni. Nu aveai cum să găsești. Era extrem de greu să găsești un medic. Dacă știam de la început cât e de avansată sarcina, nu acceptam.
Mi s-au dus doi ani din viață atunci. A fost cumplit.
– Această procedură a fost făcută fără anestezic?
– La primele chiuretaje făceam rost de mialgin, un opioid curat. La primele 7-8 chiuretaje cred că am reușit să fac rost de mialgin. Nu mai știu sursa, dar sigur nu era din spital.
– Instrumentarul folosit cu ce îl dezinfectați?
– Îl fierbeam o oră. Se fierbea la orișice presiune. Ajungeam la domiciliul femeii și o oră și ceva făceam asta.
– Și în permanență ați închiriat acel instrumentar? Sau ați avut și trusa dumneavoastră?
– Am avut, mi-a făcut-o un tip care lucra la 23 August, alt strungar. Trusă proastă rău de tot. Aoleu, ce proastă era! Mă chinuiam înfiorător cu ea. Nu avea chiuretă fină și atunci trebuia să mergi mult cu dilatația.
– Puteți fi mai explicit?
– Dilatația înseamnă mărirea suprafeței colului. Dilatația e cel mai dureros proces pe parcursul chiuretajului. Gândiți-vă: acum eu merg cu dilatația la o sarcină de două luni pline până în maxim 9. Înainte, chiar dacă aveam un chiuretaj de cinci săptămâni, trebuia să mă duc până în 11. Și doare al dracului. Și vă mai spun ceva: cu cât e mai mică sarcina, dilatația se face mai greu. Eu nu aveam chiuretă mică. Era atât de mare încât trebuia să merg până în 11 să pot introduce chiureta. Era proastă rău trusa.
– Cum de știa un strungar să facă astfel de pense?
– M-a ajutat o rudă care știa meșteri. S-a dus la mai mulți strungari, ca să nu se prindă. A cerut chiurete de la unii, hegare de la altul, și apoi a meșterit ceva. Eu sunt însă convins că toți s-au prins.
– Unde țineați această trusă personală?
– Într-o debara.
– Trusa personală ați închiriat-o vreodată?
– Nu, îmi era prea frică. Știa doar un prieten bun, care mai mergea cu mine să țină valva. Aveam nevoie obligatoriu. Nu se poate face un chiuretaj de unul singur. Dacă nu era el, erau apropiați ai femeilor care solicitau chiuretaj. E ceva foarte scârbos. Mulți stăteau să leșine. E un spectacol extraordinar de agresiv din multe puncte de vedere.
– O să vă cerem din nou să fiți descriptiv, oricât de dure ar fi detaliile.
– Multe dintre femei nu erau anesteziate. La un moment dat am venit cu ideea să fac anestezie locală în parametre. În parametre intram cu un ac mai lung și făceam anestezie. Și era cât de cât suportabil. Nu e deloc plăcut un chiuretaj, să știți. Doare ca dracu, doare ca dracu… Dar femeile știau să rabde.
Femeile rezistă excepțional la durere. Au un prag al durerii ridicat. Eu cel puțin dădeam ortul popii de o sută de ori. Iar femeile acestea se abțineau să strige, să facă zgomot. Nu am văzut așa ceva.
– Din ce pături sociale proveneau clientele dumneavoastră?
– Erau total aleatorii. Am avut două și din nomenclatură. Dar multe veneau pe filiera „cunosc eu un doctor, hai să-l întrebăm”.
– Vi s-a întâmplat să vină și la spital?
– O, da, sigur. Eram de gardă și veneau să mă întrebe. Am făcut și soții de milițieni. Pe una dintre ele am făcut-o la mine acasă. A venit el, soțul, să mă întrebe. De atunci, de fiecare dată când rămâneam fără permis, venea soțul cu el. Tot la mine acasă am făcut o studentă străină. Nu aveam unde, stătea la cămin.
– V-au căutat și femei care încercaseră înainte cu cineva care nu era cadru medical și eșuase procedura?
– Da, dar nu mă atingeam de aceste cazuri pentru că era foarte riscant. Majoritatea se scobeau, acesta era termenul folosit, băgau pețiol. Riscul să moară era foarte mare.
– La spital ați văzut cazuri de femei care veneau în astfel de situații-limită?
– Da, una pe zi minimum. Mortalitatea era foarte mare. Cine zice că nu era așa minte. Se prezentau la spital fie aduse de salvare, fie venite pe propriile picioare. Erau internate obligatoriu ca urgențe. Și mureau, mureau pe capete.
– Domnule doctor, câte avorturi ilegale ați făcut înainte de 1989?
– 110-120 de întreruperi.
– Aceste o sută și ceva de chiuretaje, cam în ce perioadă?
– 1981-1987. Vreo șase ani.
– De ce v-ați oprit?
– Am fost arestat, iar zile petrecute jos nu mi-au plăcut. Au fost tare, tare neplăcute pentru mine. M-au reținut pentru un caz ireal. Aveam printre cliente și prostituate, cărora le ofeream servicii medicale. Au luat-o pe una dintre prostituate și a rostit numele meu.
– Cu trusa ce ați făcut?
– O aruncasem într-un lac. De altfel, după ce am ieșit din arest, am avut un caz. O să vi-l povestesc. Un chiuretaj chiar în blocul meu. Familia pacientei a făcut rost de trusă. Eu nu mai aveam trusă, v-am spus că o aruncasem în lac. Inițial i-am refuzat. Chiar le-am spus că nu am cum să fac rost de trusă. Și soțul mi-a zis „am eu trusă”. Mi-a arătat-o. Părea completă și extraordinar de bună. Nu ce aveam eu înainte. Era ca de spital, ca scoasă din spital. Cred că așa a și fost, căci se scoteau truse din spital. Trusa însă nu avea cel mai de bază instrument. Există un clește, o pensă care se numește tirbal. Și nu avea exact această piesă. Am făcut cu o pensă normală. Îmi scăpa colul o dată la zece secunde.
– Cum de ați decis să aruncați trusa înainte de arestare?
– După un caz aproape eșuat. Era cât p-aci să perforez femeia. Era la mine acasă. Am aruncat-o ca să nu mai fac, ca să mă las de tot.
– Din cele o sută și ceva de avorturi făcute a fost vreun caz care a necesitat spitalizare?
– A existat o situație. Dar eu le învățam pe toate: „nu se întâmplă nimic dacă pierzi sânge, te duci la spital și nu zici nimic, nu recunoști nimic”. A fost la spital, i-a oprit sângerarea și nu s-a întâmplat nimic.
– Dar nu s-au văzut urmele intervenției?
– Eu aveam un fel special. Pensa tirbal se aplică pe col la ora 12. Eu aplicam la ora 6. Colul e orientat, cum te uiți înspre vagin, încât e mult mai ușor să-l aplici la 12 decât la 6. Dar la 6 nu se vede că l-ai aplicat. Pentru că primul lucru la care se uitau doctorii era să vadă dacă există urme de chiuretaj. E urma de tirbal. La ora 6 nu se vedea.
– Ce se întâmpla în spital când venea o femeie cu avort incomplet, cu probleme?
– Era obligatoriu să fie sunat procurorul. Când puneam femeia pe masă să o chiuretez se suna procurorul. Suna o asistentă. „Sunt atâtea avorturi în curs, vor trebuie chiuretate”. Am întâlnit cazuri în care nu le opream la internări, le ducem direct pe masă. „Eu o chiuretez, nu mă interesează. Încerc să-i salvez viața, că altfel moare”. Venea ofițerul și, câteodată, începea să o descoasă pe femeie. Interesat să afle cine a făcut întreruperea. Dar nu venea mereu. Cred că erau prea multe cazuri.
– Cunoașteți medici care au avut probleme de ordin penal din cauza chiuretajelor ilegale?
– Când am fost arestat, mai era arestată o doctoriță.
– Și din București cunoașteți cazuri de medici care au fost condamnați și au făcut pușcărie?
– Da, a fost un doctor, mai tânăr decât mine. Pe altul l-au prins în timp ce efectua chiuretajul, venise echipa să-l aresteze cu un cameraman. L-au prins în flagrant. A terminat chiuretajul filmat și l-au arestat.
– Dumneavoastră ce făceați când mergeați la un chiuretaj?
– Deseori nu făceam absolut nimic o vreme, de teamă să nu intre cineva peste noi. Ascundeam undeva trusa, nu neapărat bine, și stăteam zece minute. După care trusa trebuia fiartă o oră și jumătate.
– Tot timpul o fierbeați acolo, la domiciliul femeii?
– Întotdeauna. Deseori mi se spunea că e fiartă. Nu puteam risca și atunci o fierbeam eu. O oră și jumătate. Apoi așteaptă să se răcească. O chiuretă are un mâner gros care se răcește foarte greu. Asta mai dura încă cel puțin jumătate de oră. Și pe urmă chiuretajul, care putea să dureze al dracului de mult sau putea să dureze zece minute.
– Deci toată procedura vă putea reține și 3-4 ore?
– Da.
– Și femeia aștepta cu dumneavoastră cât fierbeați instrumentarul?
– Da. Eram un tip destul de glumeț. Știam să o scot din teama de ce urmează.
– Persoana care vă ajuta mergea de la început cu dumneavoastră?
– Întotdeauna. De câteva ori mi s-a părut că s-ar putea să fiu urmărit, eram paranoic. Mă uitam în oglinda retrovizoare și aveam senzația că sunt urmărit. O dată m-am dat jos și am scos roata. Încercam să suflu și în iaurt. Am realizat ulterior că nu mi-aș fi dat seama o secundă că sunt urmărit la cât de bine se făceau filajele.
– Nu v-ați pus niciodată problema că aveți microfoane puse în casă?
– Ba da, de aceea niciodată nu vorbeam la telefon despre așa ceva. Dădeam telefonul prietenului meu. Discutam numai față în față.
Dar să ne înțelegem: o sută de chiuretaje făcute pe masa de bucătărie în acea perioadă nu sunt multe.
– Domnule doctor, ați avut vreodată mustrări de conștiință?
– Niciodată, niciodată… Frici am avut, dar mustrări de conștiință niciodată. Dimpotrivă, consideram că eram un fel de erou. Și cred că aveam motive. Și acum cred că aveam motive. Era o îngrădire oribilă a drepturilor omului, oribilă. Mureau femei, înțelegeți?
Ce este proiectul Jurnalul Decretului
Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.
Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.
Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.