ComenteazăTraducere și adaptare: Alexandra Nistoroiu
De câteva ore privesc ploaia de la fereastra dormitorului meu. Un sentiment familiar, dar straniu mă bântuie în timp ce observ lumea exterioară, închisă între patru pereţi. Începe să se simtă ca încăperea pe care am ştiut-o toată viaţa. Mă simt dezorientată, de parcă sunt încă în închisoare. Iau o gură de cafea şi îmi potolesc gândurile.
Sunt o femeie de 41 de ani care şi-a petrecut aproape jumătate de viaţă după gratii. Câteodată mă tem că nu pot să contribui cu nimic relevant în societate, dar, când o pandemie globală obligă pe aproape toată lumea la izolare, am o şansă neaşteptată: să împărtăşesc lecţiile din experienţa închisorii, lucruri care i-ar putea ajuta şi pe ceilalţi să se adapteze.
Când am fost eliberată, am intrat, fără să-mi dau seama, într-un alt soi de închidere. Eliberarea condiţionată însemna că purtam la gleznă o brăţară de monitorizare, cu GPS pentru primul an al acelei aşa-zise libertăţi.
Trebuia să-mi fac un program săptămânal şi nu puteam să merg decât în locurile aprobate pentru ziua respectivă. La muncă, biserică, consulturi medicale, cumpărături, bancă, poştă, benzinărie. Doar nevoile esenţiale ale zilei. Totuşi, arestul la domiciliu şi cele două decenii petrecute în închisoare m-au pregătit pentru izolarea care are loc acum în toată lumea.
Ordinele de “staţi acasă” date de guvernele lumii au diferite grade de severitate, însă mai mult de o treime din populaţia lumii se află sub izolare totală sau anumite restricţii.
Unii oameni se întreabă dacă mi se pare iritant când ceilalţi numesc această perioadă “arest la domiciliu”. Deloc. Nu contează cum a ajuns fiecare dintre noi aici sau cum numim asta, e dureros de greu oricum.
În închisoare, am avut momente când credeam că zidurile sunt tot ceea ce există. Le vedeam cum stau acolo, fără să le pese de suferinţă, îngustându-se tot mai mult în fiecare zi. Refuzam pur şi simplu să fac pace cu ele.
Rezistam, lovind şi ţipând în feţele lor reci, plate, de ciment. M-am gândit deseori că îmi voi pierde minţile de la sentimentul că sunt treptat îngropată de acele ziduri şi tăiată de restul lumii, dar apoi ceva s-a întâmplat.
Pe măsură ce lumea exterioară a dispărut, i-a luat locul una nouă. Lumea interioară din mine a ieşit la suprafaţă, ca şi când aşteptase mereu să facă asta.
Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în acest timp a fost să-mi accept circumstanţele aşa cum erau, iar apoi să-mi schimb perspectiva despre ele.
Spre mirarea mea, când am reuşit să fac asta, zidurile, cândva ameninţătoare, cu graffitiurile lor obscene şi vopseaua ciobită, s-au transformat. Nu mă mai ţineau ostatică, ci îmi ofereau un refugiu.
Restricţiile şi izolarea sunt realitatea, dar, dacă ne putem schimba perspectiva, casele noastre pot deveni sanctuare, nu închisori. Nu suntem noi închişi acolo, ci mai degrabă sunt închise afară ameninţarea bolii şi sute de alte lucruri periculoase, printre care distracţii şi priorităţi greşite.
Singurătatea te provoacă să vezi lucrurile diferit. Înainte de închisoare, perspectiva mea era destul de limitată şi egoistă. Puteam aveam crize teribile încercând să transform realitatea după bunul plac, dar pacea depindea de fapt de felul în care mă puteam eu transforma în funcţie de realitate. Viaţa nu era doar despre mine. Trebuia să învăţ ce lucruri pot controla şi ce lucruri nu pot controla.
Am descoperit şi că timpul există în relaţie cu o emoţie sau o experienţă, şi că încetineşte sau accelerează, în funcţie de capacitatea mea de a fi prezentă. Aşa că am învăţat să plutesc odată cu el, în loc să mă grăbesc sau să procrastinez, să fiu pur şi simplu prezentă total în orice trăiam.
Cum arată asta? E simplu: trebuie să acorzi atenţie. Citeam cărţile cu atenţie. Îi ascultam cu adevărat pe ceilalţi. Nu mai umblam neobosită prin canalele minţii mele. Dădeam întreaga mea atenţie oricărei activităţi, indiferent cât de mică putea fi.
Această angajare totală îmi fortifica recunoştinţa, iar recunoştinţa îmi întărea voinţa.
Cu câteva săptămâni în urmă, comitetul de eliberare condiţionată mi-a spus că îmi aprobă cererea de-a scăpa de brăţara de monitorizare. Când am primit vestea, am sărbătorit făcându-mi planuri să merg să vizitez prieteni în Dallas şi Austin.
Mi-am permis să visez din nou la slujbe mai bune, locuri mai bune în care să trăiesc şi la o viaţă socială mai bună. Libertatea era în sfârşit ceva ce puteam realist obţine – când din nou zidurile au ameninţat că se vor închide.
Acum privesc pe fereastră şi mi-e groază de o nouă izolare. Zilele trecute am vorbit cu fratele meu despre nedreptatea acestei situaţii: “De ce se întâmplă totul acum? Chiar când scap de brăţara de monitorizare, când mi-am reluat viaţa, întreaga lume se află în izolare”.
El a râs: “Surioară, nu e o conspiraţie a întregii lumi împotriva ta. Nu are loc o pandemie doar ca să-ţi întrerupă planurile”. Am zâmbit: “Ai dreptate. Viaţa nu e toată despre mine”.
După ce-am închis, am început să umblu ritmic prin micul meu apartament, aşa cum făceam în închisoare. Mi-am trecut mâinile peste pereţii lui şi am ştiut că ei se vor transforma fie într-o celulă de detenţie, fie într-un refugiu. Am decis că în acest moment sună bine un refugiu.