ComenteazăN-au plecat din Romania de prea mult bine. Si nici pentru ca ii mana vreun spirit de aventura. Ei, oameni simpli, carora le-ar fi trebuit vreo trei, patru vieti ca sa stranga din salariu bani de casa sau masina, au luat calea Occidentului. Departe de tot ce-au invatat ca inseamna familie, prieteni
si-au incropit o viata noua in Spania. Cum sa-si fi inchipuit ca, la mii de kilometri de tara unde s-au nascut, destinul ii va impinge in cel mai negru cosmar? In martie 2004 au fost in “trenurile mortii”. Protagonisti nevinovati ai unui razboi nebunesc. Atentatele care au zguduit Spania acum doi ani, pe 11 martie, le-au lasat sechele adanci in minte si pe trupuri. Au suferit, sufera si acum, dar n-au abandonat lupta. Au luat-o de la capat. Pentru a cata oara? Nici ei nu mai stiu.
“Imi privesc ceasul, e 7.38. Deodata, aud un zgomot infernal, insotit de un tipat. O secunda si… nu mai aud nimic! Simt doar o izbitura puternica in piept si nu mai pot respira. S-a intunecat brusc. Moartea e langa mine si ma strange in brate, nu-mi va mai da drumul. Totul s-a sfarsit… Sunt viu?”. Sunt ganduri de care Lorin a incercat sa se elibereze, asternandu-le pe hartie. Asa s-a nascut cartea “Salvat din trenul mortii”. De Lorin Ciuhat. A reusit sa se elibereze?
“Nu”, recunoaste cu vocea plina de amaraciune. “O sa port cat traiesc povara acelor amintiri”. La doi ani dupa ce a scapat, probabil printr-o minune dumnezeiasca, din gramada de fiare care mai ramasese din trenul aruncat in aer de teroristi, Lorin incearca sa-si regaseasca un drum in viata. N-a renuntat la lupta, dar sunt din ce in ce mai multe “hopuri”. A ramas in Spania, ba chiar s-a intors pentru o vreme la lucru, desi sanatatea ii este subreda.
“Am ramas cu mari probleme de sanatate. Urechea dreapta o am distrusa 90%. Am fost operat, dar fara aparat auditiv nu ma descurc. Dupa atentat, vreo jumatate de an n-am mai putut lucra, am fost ranit in piept, la picioare, la fata, am doua cervicale fisurate. M-am reintors la lucru, la firma de constructii unde munceam si inainte, dar acum iar sunt in concediu, de la inceputul anului. M-a lasat spatele”, povesteste Lorin Ciuhat.
Parca e mai greu ca niciodata. Dar nu, nu vrea sa abandoneze. “Port corset pentru spate, aparat in urechi, da ce sa fac?”, se intreaba barbatul. Familia ii este cel mai drag si mai sigur refugiu. Greul a cam ramas acum pe sotie, care munceste si ea cat e ziua de lunga. S-ar intoarce acasa, in Romania, si maine, dar stie ca nici aici nu i-ar fi mai usor. “Dumneavoastra stiti mai bine care-i situatia in tara. Doar nu de bine am plecat. Noi suntem din 1999 in Spania si am venit cu gandul sa muncim, sa strangem niste bani ca sa putem face ceva in tara. Voiam sa ne cumparam un apartament si sa infiintam o fundatie, sa avem grija de copiii orfani”, spune Lorin.
Se gandeste si la binele celor doua fete ale sale. “Sunt si ele aici, s-au obisnuit si le place mult. Cea mica e la gradinita, iar cea mare e in clasa a X-a”. I-a ramas increderea ca va putea s-o ia inca o data de la capat. A cata oara?
Simt doar o izbitura puternica in piept si nu mai pot respira. S-a intunecat brusc. Moartea e langa mine si ma strange in brate, nu-mi va mai da drumul. Totul s-a sfarsit… Sunt viu?
Ziua blestemata de joi, 11 martie 2004, i-a schimbat si lui destinul. Ajunsese de putina vreme in Spania, hotarat sa inceapa o noua viata. Ceva mai plina de promisiuni decat ce lasase in urma, in Romania. S-a aflat intr-unul din trenurile care au luat vieti si au infundat destine. Au trecut doi ani de-atunci. Marinica Zaharia e tot in Spania. Cu sotia si baietelul. “Am luat inca o data viata de la capat”.
Are ambele timpane perforate si, cu fiecare zi ce trece, aude tot mai greu glasul celor dragi. Cand a ales sa lase Teleormanul si Romania pentru Spania, nici prin cap nu i-ar fi trecut ca intr-o buna zi, la mii de kilometri de casa, medicii vor lupta sa-l scoata din ghearele mortii, unde il aruncasera bombele teroristilor. Sunt doi ani de-atunci, dar nici o frantura de amintire nu i s-a sters din minte.
“Incercam sa mergem inainte, ce sa facem? Am reinceput lucrul, ca nu poti sa stai la mila nimanui. Nu mai lucrez in constructii, ca inainte, acum sunt la o firma de securitate. Cu sanatatea insa nu prea sunt bine”, isi incepe po-vestea Marinica Zaharia. Asteapta sa fie programat pentru o complicata operatie la ureche. “Pe 22 martie ma duc la un ultim control si sper ca in aprilie ma opereaza. De durerile din piept ce sa mai zic? Nu mai am timp sa ma plang”, spune resemnat, si gandul ii fuge la zecile de schije pe care le-a avut in corp.
Sufletul, spune el, i-a ramas in Romania. Chiar daca in Coslada, localitatea “lipita” de Madrid, unde locuieste, sunt mii de alti romani. “Tot acasa ne intoarcem, ca nu vrem sa imbatranim aici. Vrem sa strangem niste bani, sa ne facem un rost, ca sa putem sa ducem o viata decenta in Romania. Puteam sa-mi iau cetatenie spaniola, dar n-am vrut. Eu sunt roman si asa o sa mor”, spune barbatul.
Sotia lui, Nela, are si ea serviciu, pentru ca altfel familia s-ar descurca greu cu banii. Culmea, in ziua de 11 martie 2004, ar fi trebuit si ea sa se afle intr-unul din trenurile mortii. Familia pentru care lucra pe atunci a invoit-o insa, fix pentru ziua respectiva. A ramas acasa si a aflat doar vestea cumplita: ca barbatul ei e in spital, in stare grava, alaturi de alte sute de victime. I-a ajutat Dumnezeu si au scapat cu bine. “Pentru copii facem totul”, spune Marinica, adaugand, mandru, ca pustiul lui, Bogdan, de 12 ani, merge foarte bine cu scoala si e si un fotbalist talentat. “Joaca mijlocas aici, la echipa de fotbal din Coslada”, marturiseste, plin de mandrie.
Sunt doi ani de cand traieste cu speranta ca lucrurile nu vor merge din rau in mai rau. De cate ori poti oare s-o iei de la capat?