Amatrice, 3 ani de la dezastru. Românca pe care cutremurul care a distrus un oraș nu a reușit să o doboare. Trăiește printre ruine și e voluntar la Crucea Roșie

Spațiul exterior se reflectă în liniștea interioară. Și Diana nu poate să-și găsească liniștea când merge la muncă și ceea ce vede pe geamul mașinii sunt doar munți cu moloz. Băieții ei se simt însă acasă acolo. S-au născut acolo, au prieteni acolo. Viața, cu praful ei, merge mai departe.

2016. Oprim mașina pentru a filma câteva cadre cu peisajele. Dealuri nesfârșite, natură crudă. Eram la câțiva kilometri de Amatrice, să relatăm despre cutremur. Simțeam că ceva nu e în regulă și nu înțelegeam ce. Asculta muțenia. Nici un greiere nu cânta, nici o pasăre rătăcită nu își striga supărarea cerului. Toată regiunea tăcuse. Cutremurele au distrus orășelele pitorești italiene și au alungat toată suflarea. Era toamnă, imediat după cumplitul cutremurul care a ucis 297 de oameni. Printre ei, 11 români.

3.36 noaptea. Coșmarul

Cutremurele au alungat tot. Mai puțin oamenii. În acele zile, oamenii își plângeau morții, trimiteau sute de baloane albe spre cer.

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Diana Ardelean, o tânără mamă de 35 de ani, se întorcea aproape în fiecare zi la locul casei ei pe care reușise să o cumpere. Cum te întorci la un mormânt al cuiva drag. Se uita ca la un film la viața ei. Un film prea crud. Cei doi băieți erau la un coleg în noaptea cutremurului. I-au povestit cum o bucată de casă s-a scufundat, pur și simplu și ei au ocolit hăul și au ieșit plângând afară. Și ea a avut noroc, a ieșit foarte repede din casă, cu toată că era în plină noapte.

Ora 3.36. Ceasul din centrul orașului a rămas blocat la ora aia cumplită. Iar pe un ecran din piața orașului a rulat, săptămâni după cutremur, programul sărbătorii orașului care ar fi trebuit să aibă loc în acele zile.

A plecat cu ambii băieți la niște prieteni, la 200 de kilometri distanță, în speranța că își va putea construi o nouă viață.

În Colleferro, în brăduț auster s-a aprins cu lăsarea serii. Era mai mult ceață decât seară. Zgribulim în piața publică, noi și câțiva bătrâni care socializează la bar. Diana îmi povestește cât de greu le e băieților ei să se adapteze la noua școală. Eram în buza Crăciunului din 2016. Femeia nu știa încotro să o apuce. Sărbători cu suferință și lipsuri. Ajutoarele de la stat întârziau, promisiunile de reconstrucție a casei rămăseseră promisiuni.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Dar după un an, autoritățile i-au oferit o căsuță din lemn la Amatrice și s-a întors acolo cu tot cu copii. Ei, fericiți că revin acasă, ea, cu inima strânsă și cu amintiri imposibil de neșters.

Cum viața își găsește o cale…

2019. “Mi-am reluat munca și viața de zi cu zi. Sunt deja doi ani de când m-am întors. Copiii au vrut să se întoarcă, nu mai voiau să stea în alte localități. Sunt născuți și crescuți aici, au prieteni aici și au vrut să se întoarcă. Sunt eu cea care aș vrea să plec de aici. Noi oricum în fiecare sfârșit de săptămână ieșim în orașele de pe lângă, pur și simplu ca să nu mai trăim în locul ăsta”, spune femeia.

Din frumosul orășel medieval au rămas ruinele. Singurul proiect de reconstrucție de care s-au ținut autoritățile este liceul, unde învață și băiatul mai mare al Dianei. În rest, spitalul, poliția și carabinierii stau încă în containere. Și au trecut trei ani.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

S-au făcut căsuțele din lemn și câteva restaurante. Sute de oameni trăiesc într-un provizorat veșnic, cu gândul să plece și să uite. Dar inima îi oprește. Aici își au îngropați morții, au destinul ăsta trist care încă îi leagă. Doar că i-a și schimbat, și nu în bine, spune Diana.

Mi se pare că oamenii au devenit răi, cutremurul mai mult i-a înrăit. Sunt după ajutoare, după bani, nu mai e ca altădată, când eram toți uniți. S-a schimbat.

Cutremurele sunt dese, dar oamenii s-au obișnuit

Mii de cutremure au mai fost la Amatrice de la dezastrul din 2016, de intensitate mai mică. Ultimul, chiar în această săptămână.

L-am simțit destul de bine. Dar nu am intrat în panică nici eu, nici copiii. Ne simțim în siguranță, știm că aceste căsuțe nu cad pe noi, nu avem un risc.

Diana

În Amatrice mai trăiesc azi mai puțin de zece români. Au rămas doar cei care au un loc de muncă.

“Îmi amintesc totul de la cutremur. Cred că o să  port amintirile astea cu mine toată viața, nu e ceva ce poți da la o parte sau să închizi într-o cutie, ca alte amintiri”, a mai spus ea.

Sâmbătă noapte, orașul a comemorat cei trei ani de la cutremur. A fost ținută o slujbă, urmată de o procesiune în timpul căreia oamenii au înconjurat orașul cu lumânări aprinse și au rostit numele fiecărei persoane care a decedat.

Tânăra, care lucrează ca femeie de serviciu la poșta și serviciul de carabinieri din localitate, se va afla la ceremonie în altă calitate: voluntar pentru Crucea Roșie.

M-am decis să fac voluntariat după toată experiența trăită. Și când am timp, ajut.

De data asta, am auzit-o pe Diana la telefon. A trimis câteva poze. Poze cu casa ei nouă, cu ruinele, cu rămășițele unui oraș care zilele acestea ar fi trebuit să-și primească turiștii la festivalul cunoscutelor paste “alla amatriciana”.

Doar că sărbătoarea orașului Amatrice s-a schimat pentru totdeauna în comemorare.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro