Comentează“Ce faceţi dacă găsiţi un melc pe salate?”, “Îl luăm şi îl ducem la gard”. Gardul fiind la câteva zeci de metri distanţă, melcul se va întoarce. Dar, până atunci, deja va fi toamnă.
În caz că vin bursucii, noaptea, ca hoţii, se repede Himalaya la ei, face nişte scheme cu urechile şi coada, că nu prea latră, şi îi alungă. Himalaya, gălbuie şi blândă, a crescut aici odată cu grădina.
“Sunt o fată de suburbie”
Viaţa, sub orice formă, e preţuită dincolo de poarta de sârmă, pusă mai mult de formă. Pare o grădină ca oricare alta, cu solare, un nuc, nişte cireşi. De fapt, e cea mai îndrăzneaţă versiune a viitorului nostru. Un viitor în care facem pace cu pământul. Şi mâncăm pepeni în august, nu mai devreme, nici mai târziu.
Didi, o americancă din Connecticut, cu ochii verzi-albaştri şi părul tuns scurt, cu aerul tineresc pe care-l are tânărul popor de peste Ocean, crede într-un astfel de viitor înţelept. Nu e ceea ce s-ar numi o visătoare. Nu are capul în nori şi adidaşii pe mochete zburătoare. Nu se mulţumeşte doar să creadă. Acţionează.
Conduce un mic Ford roşu şi vorbeşte o română destul de fluentă. După ce-a terminat studiile universitare, a făcut voluntariat. Şi-a propus să-i ajute pe ceilalţi, unde poate, când poate.
A fost în mai multe ţări din Europa, în India, în America Centrală. A învăţat să mediteze şi acum îi învaţă şi pe alţii să mediteze. A învăţat să îngrijească bătrâni şi copii, să gătească pentru refugiaţi, să strângă donaţii pentru orfani.
Doreşte să schimbe lumea prin metoda clasică: schimbându-se pe
ea întâi. Aşa a ajuns Didi, fată de oraş, “de suburbie, de fapt”, să dea cu
sapa într-un sat buzoian. Pentru a le arăta şi altora cum să producă dovleci
bio, e nevoie de exemplu personal.
De unde vin morcovii
când vin la supermarket?
Începuturile
grădinii Amurtel au fost grele. Acum Didi se amuză când povesteşte. “Nu ştiam nimic în domeniul agriculturii.
Odată, am văzut în curtea unei prietene, care e guru al grădinăritului, un
morcov şi am întrebat: ce e ăsta? Nu ştiam că aşa arată morcovul, planta”.
Există un timp pentru ridichi. Există un timp pentru cartofi. Există un timp pentru castraveţi. Există un timp pentru ceapa verde şi un timp pentru arpagic. Didi a învăţat pe de rost aceste timpuri, încercând să scoată roşii cu gust din pământul argilos, mai potrivit pentru pomicultură.
Când ai totul la dispoziţie, la supermarket, te rupi de ritmul naturii. Poţi mânca orice în orice sezon. De când primesc şi eu coşul săptămânal de legume, am intrat într-un altfel de ritm
Didi Denise Deshaies, preşedinte Amurtel Romania:
Terenul de 1,4 hectare, în pantă, reprezintă o donaţie de la unul dintre fondatorii români ai asociaţiei. La început, aici s-au organizat tabere şi activităţi recreative pentru copiii din Familia Amurtel.
“Apoi m-am gândit că, dacă tot îl avem, l-am putea folosi pentru a ne produce singuri o parte din hrană şi pentru a face agricultură pentru comunitate”, explică Didi. Vechi obicei american. Ai o bucată de pământ, o pui la treabă.
Abonamente la recoltă
Agricultura pentru comunitate e agricultură ecologică. Nu aduce profit. “Dar e echitabilă, toată lumea are de câştigat”, crede Didi. “Îţi dă posibilitatea să fii mai mult decât un simplu consumator, care ia legume şi fructe de la piaţă. Eşti un investitor în acest mod de a cultiva pământul, eşti membru al comunităţii, partener”.
Asociaţia Amurtel
are legume pentru copii, satul Poieni se alege cu două locuri de muncă,
abonaţii, cu un coş de legume sănătoase, pe săptămână, de la sfârşitul lui aprilie
până la mijlocul lui decembrie. În medie, 70 de lei coşul. Dar depinde de
abonament. “Costurile sunt
costurile reale ale producţiei, cuprind salariile, seminţele, răsadurile”.
“Când cineva se abonează la noi, investeşte în recoltă, de la arat, semănat până la cules”
Didi Denise Deshaies, preşedinte Amurtel Romania:
Cam 40-45 de coşuri produce Grădina Amurtel săptămânal. Pe Didi o înfurie supermarketurile care “pretind că ajută micii fermieri şi pretind că legumele şi verdeţurile luate de la ei sunt bio. E imposibil să scoţi legume bio la preţuri atât de mici. Înseamnă că fermierului i-ai dat mai nimic”.
Buruienile sunt semn bun
Cu ajutorul inginerului agronom Gabi Corbu, Grădina Amurtel s-a domesticit. Şi-a luat certificat bio. Melcii şi-au schimbat rutele, alungaţi de ceaiul de pelin. Fluturii de varză au fost descurajaţi prin rotaţia culturilor. Primele recolte n-au fost spectaculoase, primele solare s-au prăbuşit sub povara zăpezii. Dar Didi a învăţat din greşeli şi din micile dezastre naturale.
Agronomul a
plecat, dar le-a instruit pe două ucenice din sat, Cristina şi Daniela,
grădinăresele angajate acum la fermă. Din când în când, vin să dea o mână de
ajutor voluntari din ţară sau din străinătate.
Totul este curat,
fără chimicale. “De asta sunt
şi buruieni peste tot. Că nu dăm cu nimic. Dar pământului trebuie să-i dai o
vitamină, altfel roşia n-are gust”, spune Daniela, examinând
frunzuliţele de cartof, abia ieşite.
Ca îngrăşăminte, sunt folosite gunoiul de grajd şi cenuşa. Până şi răsadurile sunt aduse din locuri verificate ori sunt produse la fermă. În ghivecele minuscule, se pregătesc de plantare varza kale, rucola, busuiocul roşu, cimbrişorul, gălbenelele.
Şi buruienile, şi toată viaţa care mişună, fluieră,
ciripeşte şi bâzâie prin grădină în iarbă sunt semne bune. Că nu plouă cu apă
oxigenată şi cu hipoclorit de sodiu pe aici.
Semnul rău a fost iarna fără zăpadă. Didi, Cristina şi
Daniela ridică mereu ochii spre cer, ca orice ţăran care se respectă. Dacă e secetă,
şi fântânile seacă pe aici. În această parte a Buzăului, vecină cu munţii, iernile
sunt friguroase, iar verile, uscate. E nevoie de rădăcini adânci să
supravieţuieşti.
Departe de virusul
dezlănţuit
Deşi americancă, Didi s-a împăcat cu faptul că nu poţi controla vremea. Anul acesta, pe lângă lipsa apei, a venit şi criza provocată de pandemie. Cei 11 copii de la Casa Amurtel, din Pănătău, sunt “adoptaţi” la distanţă. Adică oameni obişnuiţi, nu corporaţii, precizează Didi, donează lunar 10 euro, 25 de euro, cât îi lasă inima, pentru un copil sau altul.
“Picătură cu picătură, se strânge destul cât să funcţionăm”. Însă s-au retras mulţi donatori din Italia, lunile astea. Donatorii din Elveţia au îmbătrânit şi acum sunt în azile de bătrâni. “Sperăm să vină în loc donatori din România. Am observat că românii se implică din toată inima şi donează, dacă li se cere ajutorul. Sunt sponsori foarte buni”.
Din 1995 până azi, Familia Amurtel a crescut peste 30 de
copii. Sunt trimişi aici din orfelinate, prin Protecţia Copilului, ca alternativă
la centrele de plasament ale statului.
De foarte devreme, ne străduim să-i deprindem să se descurce singuri. Asta e foarte important. Seria asta, avem în grijă copii care au fost victime ale abuzului şi neglijenţei în propriile familii.
Didi Denise Deshaies, preşedinte Amurtel Romania:
Când vorbeşte despre copiii aflaţi în situaţii grele, Didi vorbeşte cu încredere. Rănile se vor vindeca. Trebuie să se vindece.
În starea de urgenţă, copiii şi îngrijitoarele de la centru nu au ieşit deloc dincolo de curtea casei Amurtel. Dar nici nu s-au plictisit.
Au semănat flori, au jucat jocuri de echipă şi s-au ocupat de nişte iepuri uriaşi, pe care îi cară în braţe, să-i vadă şi Didi. Au şi un pui de ogar, foarte sperios, pentru că, bănuiesc noii lui stăpâni, şi el a fost abuzat.
Grădina binelui
viitor
Criza asta a stârnit emoţii extreme, de ambele feluri, spune
Didi, descriind cu mâinile un tsunami imaginar. “Sper ca valul de furie, de
panică, de frică să treacă şi să urce valul de conştiinţă. Să ne dăm seama că
suntem legaţi unii de alţii, că o inteligenţă mai mare decât noi găseşte mereu
o cale să ne comunice că e timpul să ne schimbăm”.
Printre altele, pandemia
a arătat cât de fragile sunt lanţurile de producţie care ne livrează pepeni în
supermarket, în orice anotimp.
Va urma o criză şi multe dintre aceste lanţuri de producţie se vor rupe. Va trebui să ne producem din nou mâncarea pe plan local.
Didi Denise Deshaies:
Nu e un lucru uşor să renunţi la iluziile optice de pe rafturile supermarketurilor şi să-ţi aminteşti când se coc roşiile în ţara ta. Va dura generaţii şi generaţii. “Nu cred că voi prinde această schimbare în timpul vieţii mele, dar vreau să fiu parte a ei”, mărturiseşte Didi.
Preţul pentru ca omenirea să aibă un viitor este oarecum usturător, dar corect. În loc de cipuri, vom mânca urzici la vremea lor şi totul va fi bine.