Pentru acest articol, am lansat un mic chestionar anonim, în care respondenții au fost rugați să relateze primele lor amintiri cu privire la imitație, copiat sau plagiat și felul în care integrează copiatul în sistemul lor de valori. Vârsta și ocupația indicate după fiecare testimonial reprezintă datele reale furnizate de respondenți.

La chestionar au răspuns 19 persoane, cu vârste între 16 și 47 de ani. 

Un sistem educațional care nu are în centru nevoile copilului, ci nevoile adulților

Cei mai mulți dintre respondenți au identificat momentul primelor amintiri despre imitație, copiat sau plagiat undeva în școala generală, în contextul temelor sau testelor de evaluare. Ipoteza care se conturează destul de puternic este că sistemul educațional românesc este insuficient adaptat nevoilor de învățare ale elevilor, care pot să difere foarte mult de la un copil la altul. 

Aceste nevoi de învățare corespund cu interesele, înclinațiile și aptitudinile înnăscute sau deja dobândite ale copilului, dar sunt puternic influențate și de factorii de mediu: atmosfera de acasă și cea din sala de clasă, personalitatea, disponibilitatea emoțională și particularitățile de comunicare ale părinților și ale cadrelor didactice, promovarea sau descurajarea competiției între copii, existența sau lipsa fraților mai mari sau mai mici etc. 

Mai mult de trei sferturi dintre amintirile respondenților se referă la situații de evaluare școlară – adică acele momente în care psihicul copiilor este supus unei presiuni care ne sună cunoscut tuturor: dorința de a satisface atât propriile așteptări și nevoi emoționale, cât și așteptările oamenilor din jur, începând cu figurile de atașament și de autoritate (părinți, bunici, cadre didactice).  

  • „Nu îmi aduc aminte cu exactitate când am început să cochetez cu ideea de copiat, dar ce știu e că a început de la copiatul temelor la matematică, pentru că de multe ori nu reușeam să le fac acasă, iar părinții nu mă ajutau. Devenise cool să copiezi și mai cool să fii creativ. Așa că în liceu, când nu se mai purta penar, eu aveam unul cu fițuici” – S., 28 de ani, producție de film;
  • „Cred că eram prin clasa a II-a când nu am învățat pentru un test și colega de bancă scria încontinuu, așa că m-am gândit că nu ar fi vreo problemă dacă m-aș uita la câteva exerciții” – M., 17 ani, elev, profil matematică-informatică;
  • „Aveam în jur de 11 ani, aveam un test și una dintre colegele mele copia. Am văzut atunci mai mulți colegi făcând acest lucru, dar unul dintre ei, fiind mai răutăcios, să spun, i-a spus profesorului respectiv” – C., 21 de ani, studentă, Facultatea de Medicină;
  • „Aveam aproximativ 13-14 ani, eram în generală, clasa a VII-a. Eram la ora de fizică și colegul din spatele meu m-a învățat o tehnică de copiat” – A., 20 de ani, studentă, Facultatea de Sociologie;
  • „Prin clasa a VI-a, când copiam la un test la geografie cu cartea ascunsă în bancă și în timpul testului mi-a picat cartea pe jos” – Al., 39 de ani, directoare ONG.

Memorare și reproducere versus originalitate în diferențierea dintre bine și rău

Multe răspunsuri se referă la materii precum biologia, geografia, fizica sau matematica, adică la evaluări școlare în care contează foarte mult capacitatea de a memora și reproduce date specifice, definiții standard și formule de calcul. În aceste contexte, pentru copii pare să fi fost mult mai importantă nevoia de a se simți în siguranță – adică evitarea situației în care profesorul sau părinții află că nu și-au învățat lecția. 

Copiatul comentariilor la limba română apare mai târziu, spre finalul gimnaziului sau începutul liceului. În acel punct al dezvoltării cognitive și emoționale, conceptul de originalitate începe să pondereze tendința de a scăpa de amenințarea unei note (prea) mici, originalitatea fiind asociată cu o valoare exclusiv pozitivă. 

Dar dacă atât de mulți copii ajung să copieze încă din cele mai mici clase, oare nu înseamnă asta că structura programei și metodele de predare sunt, cel puțin parțial, expirate sau ineficiente? 

Fricile din spatele deciziei de a copia

De notat este și faptul că majoritatea respondenților indică o stare de tensiune, încordare și nervozitate asociată cu amintirile despre copiat în context de evaluare. Aceste emoții din spectrul anxietății au inclusiv manifestări fiziologice: tremurul mâinilor, palme transpirate, senzație de rău fizic etc.

Deși mulți oameni asociază astfel de trăiri cu decizia de a face un lucru rău sau interzis, puțini își dau seama că ele reprezintă, de fapt, o stare emoțională declanșată înainte de a decide ei să utilizeze soluția interzisă. Prin urmare, sunt neglijate sau ignorate complet celelalte frici preexistente – adică exact acelea care i-au determinat să apeleze la copiat, deși aveau deja imprimată în minte valența negativă a copiatului. 

În această categorie de frici vom regăsi adesea constelații asemănătoare: frica de a dezamăgi, de a fi pedepsit/ă, de ridiculizare – în public sau în privat, de excludere și, foarte important, frica de a pierde afecțiunea sau aprecierea adulților. Toate aceste frici ale copiilor, indiferent de gradul lor de conștientizare, sunt rezultante ale experiențelor traumatice dobândite prin expunerea la tratamente abuzive sau agresiuni din partea celorlalți, cu precădere a figurilor de autoritate sau de atașament. 

„Dar când am învățat, m-am blocat și am uitat tot la test”

În mod curios, printre răspunsurile primite nu apar deloc mențiuni care să indice și prezența unor amintiri de tipul „învățasem lecția, dar aveam emoții atât de mari, încât m-am blocat și nu am scris nimic la test”. Acest lucru ar putea să coreleze cu expunerea constantă în copilărie la o atitudine critică, intransigentă și non-empatică din partea adulților din jur. Când copilul se teme foarte tare să nu-i dezamăgească pe cei mari, este mai predispus să asimileze și reproșurile auzite de la adulți ca adevăruri despre sine. 

Astfel, copilul poate interioriza foarte devreme idei de genul „Sunt prost/proastă, nu mă descurc la învățătură”./„Degeaba repet de o mie de ori, că tot nu înțeleg nimic”./„Nu sunt în stare de nimic”./„O să ajung un ratat/o ratată”. 

Copiatul și imitarea în afara evaluării școlare

Câteva dintre răspunsuri, mult mai puține, au identificat ca prime amintiri legate de imitație niște situații din afara școlii. Am ales să reproduc exemplele în integralitatea lor, pentru a scoate în evidență dinamica emoțională deosebit de puternică din amintirile relatate, ceea ce a dus la întipărirea experienței legate de imitație ca o adevărată „lecție de viață” învățată „pe propria piele”, la vârste mai mici, în medie, decât amintirile cu privire la copiatul în context de evaluare școlară.

Prima amintire este de la vârsta de 6 ani. Voiam să îi copiez gestul tatei de a fuma. A aruncat chiștocul pe jos, nestingându-l corespunzător. Eu, furișându-mă, l-am luat și l-am pus pe limbă invers. De frică să nu mă certe, nu am spus nimănui ce am făcut. Am crezut că e un gest de om mare și voiam și eu să fiu astfel.

B., 36 de ani, în domeniul financiar:

  • „Eram mică și mă uitam la desene. Era un desen animat foarte simpatic și mă făcea să râd, era cu animale. Secvența referitoare la copiat a fost când acele animale se jucau «Simon spune, Simon face».  […] un personaj mima o acțiune, iar restul personajelor o executau. Personajul care îl juca pe Simon îmi transmitea o autoritate nemaivăzută, trecând de pragul prieteniei la care se aflau personajele […] și adoptând o ipostază mai dominatoare, puternică, iar restul fiind dominați”- L., 16 ani, elevă liceu.
  • „Era prin 1993/1994, aveam aproximativ 8 ani și îmi petreceam timpul cu băieții mai mari, 16-17 ani. De la ei am furat-învățat-copiat cum se sparge geamul unui autoturism cu ajutorul unei pietre de bujie. M-am dus la cei de seama mea să mă laud cu ceea ce învățasem eu. I-am strâns în cerc, le-am explicat, am procurat bujia și am căutat o țintă. Un autobuz parcat lăturalnic, condus de tatăl unuia dintre prietenii mei. Am aruncat primele bucăți din piatra de bujie, dar nimic. Auzeam vocile critice din capul meu. Mă încerca un sentiment de dezamăgire, un soi de frustrare. Aleg alte două bucăți și lovesc cu putere, se aude acum zgomot înfundat și se vede cum geamul securizat este crăpat tot. Inima începe să-mi bată tot mai tare, eram un mix straniu de sentimente. De la bucuria că am reușit și că am avut dreptate la ce consecințe ar urma dacă se află – frică, teamă, vină. Îmi părea rău pentru tatăl prietenului meu. Frica și vinovăția au durat câteva zile bune, mai cu seamă după apariția celor de la poliție, dar și când am aflat că tatăl prietenului trebuie să plătească paguba”-  T., 35 de ani, cinematografie.

Aceste situații sunt legate mai degrabă de tendința naturală a copiilor de a imita comportamente și atitudini nu doar observate, ci și admirate la cei din jur. La baza acestei tendințe se află curiozitatea naturală a copiilor, dar și nevoile din ce în ce mai specifice pe care ei le au în raport cu mediul în care trăiesc, care poate fi unul încurajator și protectiv, neutru sau toxic și intimidant. 

Despre copiat, cu bune și cu rele

Pe de o parte, educația noastră instituțională a reușit să ne imprime o anumită viziune critică asupra practicii de a copia/plagia, copiatul în context de evaluare (teme, teste, examene) fiind ceva interzis și sancționabil încă din primii ani de școală. Odată descoperită de cadrele didactice, sancțiunea însă nu este garantată, ceea ce duce la confuzie, sentimente de nedreptate sau chiar senzația de absurd.

Există încă școli în țara noastră în care se aplică sancțiuni mai severe pentru nerespectarea regulilor vestimentare ale instituției decât pentru copiat. Oare ce spune asta despre noi?

Pe de altă parte, copiatul e în natura noastră. Este în genele noastre, pe care le reproducem și le recombinăm de la o generație la alta, fără ca măcar să fie nevoie să știm că asta facem. Este în procesul de creștere și dezvoltare a copiilor, care imită comportamentele și atitudinile celor din jur, până la conturarea propriei lor identități. Copiatul se regăsește în repetiția și reproducerea ce duc la inspirație și este baza tuturor inovațiilor tehnologice care, odată replicate, ne-au crescut accesul la resurse și ne-au îmbunătățit nivelul de trai, educația și viziunea despre viitor pe întregul glob.

Dar atunci când copiatul e furt, atunci când e o formă de autoatribuire a ideilor altcuiva sau un mijloc de a evita o sancțiune și/sau de a urmări obținerea unui beneficiu necuvenit, copiatul este o formă de anarhie. 

Din punct de vedere psihologic, anarhia reprezintă o încercare individuală sau colectivă de împotrivire sau revoltă în fața unui sistem de organizare socială perceput ca fiind injust, agresiv și toxic. Conform valorilor umaniste moderne, nu vom putea anula și nici interzice astfel de tendințe de revoltă sau de împotrivire a oamenilor, drept pentru care singura soluție viabilă pare să fie reactualizarea constantă a felului în care ne organizăm la nivel de sistem și societate.

Integritatea, asociată cu poziția prostului

De când lucrez ca psiholog, am devenit din ce în ce mai conștientă de importanța unei etichete adesea neglijate de cei mai mulți oameni. Eticheta „ca prostu/ca proasta” este un reper deosebit de important în gândirea noastră, care apare atât în limba română, cât și în alte limbi. Când oamenii folosesc expresia asta, de obicei vor să exprime implicit o dezamăgire sau o contradicție: „Nu sunt prost/proastă, dar m-am comportat ca un prost/ca o proastă”. E vorba de o formă de gândire reflexivă și autocritică asupra propriului comportament manifest, prin care oamenii își evaluează performanța în raport cu intențiile, obiectivele sau nevoile lor de moment. Desigur, emoțiile rămân, ca de obicei, insuficient conștientizate și le dau peste cap toate calculele.

Partea cea mai toxică este asocierea etichetei „ca prostu/ca proasta” cu poziția de integritate, toleranță, onestitate, non-agresiune sau disponibilitate. Oamenii își reproșează că s-au comportat ca proștii atunci când altcineva i-a umilit, agresat sau manipulat, adică atunci când le-a fost lezat egoul, fără ca ei să fi răspuns cu aceeași monedă sau într-o altă manieră satisfăcătoare.

Acum că ți-am trezit interesul, încearcă să-ți aduci aminte în ce situații folosești tu expresia asta, căci sigur încă o faci, măcar din când în când. Sau, dacă ești părinte, încearcă să observi când folosesc copiii tăi expresia asta și propune-ți să afli ce i-a făcut să gândească așa atunci când o întâlnești. 

Dar de ce m-am oprit la eticheta asta? Pentru că în școala românească, copiilor nu le rămâne decât să strângă din dinți și să se conformeze cu poziția prostului sau să-și încalce principiile și să copieze, măcar la unele materii. 

În următorul articol vom relua subiectul copiatului printr-o analiză a situațiilor în care oamenii îl consideră acceptabil sau inacceptabil.

Urmărește-ne pe Google News