INTERVIU. Cele două vieți ale Anei-Maria Trăsnea, tânăra de 27 de ani de origine română care candidează pentru Parlamentul german

În România nu m-am simțit susținută și apreciată de sistem, dar, în schimb, aveam prietenii, care îmi dădeau rădăcinile, iar în Germania a fost un pic invers. Sistemul m-a susținut, dar au lipsit rădăcinile alea. A durat ceva până am ajuns să simt că am prieteni pe care mă pot baza, doar când am ajuns la universitate.

Ana-Maria Trăsnea:

De ce nu cedează: „Am venit din România și știu ce înseamnă să fii subminat. Mereu am spus Eu nu sunt o victimă”.
Despre înfrângeri: „Când pierzi, pierzi și frica de ceva”.
Cum a întâmpinat ieșirile rasiste a căror țintă a fost, ca o fată venită din România: „La sfârșitul școlii, unii oameni care s-au comportat urât mi-au cerut scuze și mi-au mulțumit că i-am tratat cu respect și cu considerație, că asta i-a învățat să se poarte altfel și că le pare rău pentru ce au făcut când au fost copii”.

„Sunt Ana-Maria Trăsnea, din Treptow-Köpenick, și candidata ta din partea SPD. M-am născut în România, iar în 2007 m-am mutat în Treptow-Köpenick”.

Așa își începe prezentarea, pe site-ul său, tânăra de 27 de ani, de origine română, care candidează pentru un loc în viitorul Bundestag, Parlamentul german. Ana-Maria e pe lista Partidului Social Democrat (SPD) pentru Treptow-Köpenick, unul dintre cele 12 sectoare (Bezirke) ale Berlinului.

A plecat după mamă

În 2007, anul în care România a devenit parte din Uniunea Europeană, Ana-Maria s-a mutat din Piatra Neamț, orașul din nord-estul României în care și-a petrecut primii 13 ani din viață, în districtul Treptow-Köpenick din Berlin, unde trăiește de 14 ani. Nicoleta, mama ei, muncea deja de cinci ani în Germania.  

Tânăra a absolvit științe socio-culturale la Universitatea Europeană Viadrina din Frankfurt/Odra, specializarea sa fiind pe migrație și drepturile omului. 

Într-un interviu în limba română pentru Libertatea, politiciana vorbește despre cele două vieți ale sale, din România și Germania, despre cum a descoperit puterea sistemelor, despre profesorii care au sprijinit-o ca să facă față rasismului, dar și despre candidatura sa pentru alegerile de pe 26 septembrie. 

„Aveam un dicționar mic permanent cu mine”

– Cum a fost experiența imigrării pentru dumneavoastră? 
– În primul rând, a fost o dorință foarte mare, pentru că a fost unirea cu mama mea, după cinci ani în care o vedeam de 3-4 ori pe an. Asta mi-am dorit foarte mult. Pe de altă parte, au fost și greutăți la început. Cu patru luni înainte, avusesem cursuri în limba germană, deci aveam o bază de gramatică, dar deodată, am mers mai departe la gimnaziu, în clasa a VII-a, și a fost o perioadă de tranziție destul de intensă și grea. Trebuia să câștig foarte mult vocabular pentru a face față. 

Colegii din clasa mea au fost obișnuiți să am un dicționar mic permanent cu mine și întrebam Ce înseamnă asta, ce înseamnă asta? 

Fiind și singura străină în clasă, au fost multe stereotipuri la adresa mea. Au fost și copii răutăcioși, dar cu anii mi-am câștigat respectul.

Pentru mine a fost important și am luat asta ca să mă angajez pentru cultura democratică din școală și am făcut varii proiecte voluntare, să lupt pentru toleranță, să nu las oamenii să rămână ignoranți, să îi confrunt. De ce faci asta? De ce spui asta? De ce consideri că toți românii ar fi oameni care ar veni aici doar ca să stea pe ajutor social? Ceea ce nu era cazul nici în familia mea. Dar erau discuții reprezentative despre ce se discuta și acasă, nu? Lucrurile s-au schimbat, iar la sfârșitul școlii, unii oameni care s-au comportat urât mi-au cerut scuze și mi-au mulțumit că i-am tratat cu respect și cu considerație, că asta i-a învățat să se poarte altfel și că le pare rău pentru ce au făcut când au fost copii. 

Norocul cu profesorii „care ne-au susținut în gândirea critică”

– Cum e districtul Treptow-Köpenick în care ați locuit?
– Este un cartier din sud-estul Berlinului, a făcut parte din statul comunist. Când am venit eu, acum 14 ani, avea un procent foarte mic de străini, de imigranți. În școala mea erau maximum două procente. Iar pe strada unde am stat, la 2 km distanță este sediul Partidului Naționalist din Germania. În zona unde am stat erau structuri neonaziste acum 20 de ani, iar până în 2015, erau și baruri în care se întâlneau oameni care purtau arme, erau rasiști, se declarau foștii urmași ai lui Hitler.

În același timp, am avut noroc, pentru că am avut o școală foarte, foarte bună, cu niște profesori foarte angajați, care ne-au susținut în gândirea critică, în dezvoltarea competențelor democratice.

Și această cultură de a promova voluntariatul pentru mine a fost ceva foarte pozitiv.

„Profesorii nu au ignorat”

– Exact asta voiam să vă întreb. Mediul din școală și din cartier descris de dumneavoastră părea unul destul de dur. Care au fost factorii și oamenii care v-au ajutat să transformați experiențele respective în ceva pozitiv?
– Am fost mereu foarte ofensivă. Chiar dacă am experimentat lucrurile astea, mereu am spus Eu nu sunt o victimă. Iar dacă am venit din România, și știu ce înseamnă să fii subminat și mi-am câștigat respectul prin faptul că am învățat și am muncit din greu, am avut mereu această mantră interioară.

Cu siguranță au fost și ani de solitudine, în care m-am simțit trădată. Prieteni care, cică, mi-erau prieteni, când am fost amenințată, m-au lăsat singură pe stradă. Dar pe lângă asta, am avut mereu colegiul profesorilor, care m-au susținut și au încercat să mă ajute cât de mult posibil. 

Când le-am spus ce se întâmplă, că sunt amenințată, atunci a existat mereu cercul roșu, în ora de etică sau în ora de dirigenție, în care s-au tematizat lucruri, profesorii nu au ignorat, ci au încercat să rezolve conflictele.

Pe lângă asta, faptul că am început să mă implic, ca reprezentantă a clasei în Colegiul Elevilor, și în cercul de școli care luptau contra rasismului, am intrat în cercuri de elevi și profesori care se ocupau cu acest teme – cum să facem cultura la noi în școală mai participativă, mai democratică, cu mai mult respect. Era o anumită deschidere și solidaritate pentru a lucra pentru ceva mai bun. 

În România nu m-am simțit susținută și apreciată de sistem, dar, în schimb, aveam prietenii, care îmi dădeau rădăcinile, iar în Germania a fost un pic invers. Sistemul m-a susținut, dar au lipsit rădăcinile alea. A durat ceva până am ajuns să simt că am prieteni pe care mă pot baza, doar când am ajuns la universitate. 

„Prima jumătate de viață am trăit-o în România, a doua, în Germania”

– Și în școlile din România sunt copii romi care trăiesc experiențe de rasism, însă nu cred că mulți profesori ar începe o dezbatere în clasă pe tema asta, cum s-a întâmplat în școala dumneavoastră. 
– Este o temă atât de importantă. Antițigănismul este ceva cu care și eu am fost confruntată aici, dar pe care îl cunoșteam prea bine și din România. Prima mea reacție de copilă în Germania, fată de 13 ani, când oamenii mă întrebau Ești țigancă, că toți românii sunt țigani, am spus Nu, nu sunt țigancă, românii sunt români. Până când am ajuns, ani mai târziu, prin aceste proiecte de voluntariat, să înțeleg că nu trebuie să îmi fie rușine, chiar dacă aș fi de proveniență Roma sau Sinti. 

Sunt un om în primul rând, iar demnitatea oamenilor este de neatins. A fost un proces și pentru mine să înțeleg acest principiu, să mă solidarizez cu oamenii care au acest background, Roma sau Sinti, și să mă opun stigmatizării lor din societate.

Ani mai târziu, când am făcut la universitate un curs despre istoria comunităților Roma și Sinti în Europa, am realizat cum funcționează aceste relații de putere și stigmatizare socială. It was an eye-opener, pentru că și România are o poveste foarte lungă în care nu știe să confrunte aceste teme de antițigănism într-un mod benefic sau să aibă o politică de minorități inclusivă. Este multă stigmă față de acești oameni. Cine vorbește în școală, în România, că romii au fost sclavi?

În schimb, în Germania, există educația asta de comemorare, educația critică, de a nu ascunde sub plapumă problemele care au fost. Este un discurs public în care Germania spune că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat. Nu am fost noi, generația a 4-a sau a 5-a după al Doilea Război Mondial, care am făcut asta, dar trebuie să știm și să vorbim despre aceste conflicte, cum de s-a ajuns la acest rasism sistemic crunt care a produs un război atât de cutremurător în întreaga lume. 

Care sunt sistemele la care trebuie să fim atenți, care este gândirea critică pe care trebuie să o promovăm în așa fel încât să putem apăra democrația? Asta înseamnă, pentru mine, a discuta despre aceste teme și nu a le ignora. 

Asta m-a socializat în a doua viață a mea, ca să zic așa, pentru că am 27 de ani. Prima jumătate de viață am trăit-o în România, a doua, în Germania.

– Care e programul dumneavoastră în timpul campaniei?  
– Este un program foarte intens. De obicei mă trezesc între 6 și 7 dimineața, iar de la 8 până seara, pe la 22, am Termine. Nu cred că se spune așa pe limba română. Întâlniri, evenimente. Campania decurge deja de peste un an. Am fost nominalizată de partidul meu de aici din sector pe 11 septembrie 2020. Există varii faze ale campaniei. În primele luni a fost vorba de a crea o atenție publică, a face un website, un film de campanie, a participa la alegerile interne din partid la nivel de land Berlin (Germania are 16 landuri federale, Berlinul fiind unul dintre ele, n.r.). 

Sistemul funcționează în așa fel încât ai două voturi ca și cetățean. Poți să alegi direct candidatul pe sector, dintre cele 12 sectoare din Berlin, și poți să alegi cu al doilea vot partidul care vrei să facă parte din Parlament, la nivel național. Pentru aceste voturi se analizează câte procente a câștigat partidul la nivel de fiecare land. Până în aprilie am făcut foarte multă campanie în digital, un podcast, emisiuni cu experți din varii domenii, iar din aprilie, am vizitat varii inițiative, centre de familii, centre de copii, centre pentru femei, companii. Acum suntem în faza în care facem foarte mult campanie pe stradă, împărțim pliante, mergem din ușă în ușă.

„Vom avea o Europă mai socială”

– Mai sunt candidați de vârstă cu dumneavoastră?
– Da, mai sunt. Alegerile din 2017 au fost destul de crâncene pentru Partidul Social Democrat. Am luat atunci decizia că vrem să devenim mai tineri, să avem mai mulți candidați cu biografie migrantă și mai multe femei. Patru ani mai târziu, suntem 109 candidați sub 40 de ani și peste 80 de candidați sub 30 de ani la nivelul întregii Germanii. 

– Vorbiți mult despre democrație. Cum vedeți viitorul democrației, având în vedere contextul din Europa, ascensiunea mișcărilor de extremă-dreapta? 
– Cred că alegerile care sunt acum la nivel național sunt decisive nu doar pentru Germania. Este un moment istoric, de asemenea, și pentru Europa, pentru ce rol va prelua Germania. Cu toții am observat această dezvoltare de democratic backsliding, aceste dezvoltări ale forțelor de dreapta, fie Ungaria, fie Polonia, chiar și în Italia și Franța, care au partide de extremă-dreapta. De aceea, este foarte important cine va ajunge la putere în aceste alegeri. 

Din punctul meu de vedere, social-democrații au o linie clară pro-europeană, care poate schimba atmosfera și strategia statului german în Europa. Cred că este foarte important. Vom avea o Europă mai socială.

Când vorbesc de Europa socială, nu mă refer socialistă sau ceva, ci care să promoveze nu doar o uniune de relații economice, ci o uniune care lucrează și la marile provocări legate de protecția mediului, de standarde diferite sociale în Europa, de forță economică, dar și ce rol vom lua în relațiile internaționale.

„Mama a luptat pentru noi cu o ardoare enormă”

– Puteți să recomandați cititorilor Libertatea o carte care v-a impresionat?
– O carte care mie îmi place foarte mult și pe care o fac cadou nu este o carte filozofică sau ceva de genul ăsta. E o carte pentru copii, Good Night Stories for Rebel Girls (Povești de Seară pentru Fete Rebele). Sunt două autoare din Italia care au făcut un montaj de portrete ale unor femei care au făcut ceva extraordinar pe lumea asta. Este o carte pe care o dăruiesc nu numai copiilor, ci o dăruiesc și adulților. Aduce în lumină femeile extraordinare care pot să fie modele mai ales pentru fete, dar și pentru băieți. Pentru mine, drepturile femeilor sunt ceva pentru care ard și lupt din tot dinadinsul în angajamentul meu politic. Pentru a arăta că, chiar dacă 70% din politicienii pe care îi vezi sunt bărbați, există și femei care au deschis drumurile, femei care în cărțile de istorie, nici în România, nici în Germania, nu apar. Pentru a promova această educație, este o carte pe care o recomand din tot sufletul. 

– Cine v-a fost un model de curaj feminin, de determinare? 
– Au fost două femei din viața mea. A fost mama, o luptătoare enormă, care și ea a trecut prin multe în România. Erau și acolo stereotipuri. Cum te poți despărți, ești mamă denaturată, îți lași copiii. Ea mi-a arătat să lupt și ea a luptat pentru ea însăși aici, a luptat pentru noi cu o ardoare enormă, în care mereu mi-a spus „Îți câștigi respectul prin propria muncă și propriile merite”. 

Mama însăși, deși a avut un start greu, timp de zece ani a muncit în gastronomie, și-a îndeplinit și ea educația formală după ce am terminat și eu bacalaureatul. Acum muncește ca asistentă medicală.

Și, de asemenea, mătușa cu care am fost în România, Carmen, este pentru mine un model care mereu m-a susținut să rămân pe drumul meu, să rămân integră. Există varii motive de ce oamenii acționează cum acționează. Cei care aruncă cu gunoi în alții au și ei o istorie de suferință în spate, în care ori nu pot altfel, ori sunt cum sunt. Dar asta nu mă legitimează pe mine să reacționez în același mod, ci să fiu responsabilă pentru cum reacționez. 

M-a învățat că nu contează cine spune tu nu poți asta, ci să mergem la fiecare olimpiadă, și nu este vorba doar despre a câștiga, ci de a câștiga experiență și a pierde frica de ceva.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro