Analiză | Cât de neagră a fost ziua de 23 august 1944 pentru România. Alexandru Aioanei, istoric: „Frontul fusese distrus și eram un stat înfrânt”

23 august 1944 rămâne în istorie ca ziua în care România, aflată în alianță cu Germania, sub presiunea atacurilor URSS, decide să întoarcă armele împotriva naziștilor și să se alăture alianței militare formate din Rusia, SUA, Marea Britanie și Franța. 

Mit fondator al regimul socialist

În timpul regimului comunist a fost decretată ziua națională a României, păstrând acest statut în intervalul 1944-1989. 

Istoricul Alexandru Aioanei, cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, Academia Română Filiala Iași, consideră că a fost „mit fondator” în guvernarea socialistă, care practic a început în România concomitent cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Realitatea este însă mult mai lipsită de strălucire decât versiunea introdusă în manualele de istorie de către regimul comunist, spune istoricul ieșean. În august 1944, România era o țară care să apăra cu ultimele puteri și doar sprijinul masiv german a împiedicat intrarea rușilor în forță în țară.

Recomandări

Donald Trump a vorbit cu Vladimir Putin şi i-a spus liderului de la Kremlin să nu provoace o escaladare în Ucraina

Tot aliații germani au ajutat armata română să stabilizeze frontul la nord de Iași. Sovieticii înghițiseră deja mult din teritoriul actual al țării, după ce au pus stăpânire pe Basarabia. După ofensiva eșuată din Rusia a trupelor lui Hitler, la care a luat parte și România, a urmat o retragere în fața contraatacului început de Moscova, sprijinită de SUA, Marea Britanie și Franța.

Ofensiva sovietică pe linia Chișinău-Iași, care s-a finalizat până la urmă cu o înfrângere masivă a Armatei Române, a fost inițial oprită, în prima parte a anului 1944, spune istoricul Alexandru Aioanei, cu sprijinul trupelor mecanizate ale nemților. A intrat în istorie o luptă de tancuri celebră, în preajma orașului Târgu Frumos, în județul Iași, pe care rușii au pierdut-o la limită.

Iașiul, la un pas să fie pierdut „din pix”

Atunci însă, România a fost la un pas să piardă orașul Iași fără luptă, iar linia frontului să fie stabilită la sud de capitala Moldovei. Propunerea strategică era să fie apărat mai eficient restul țării.

„Au fost discuții importante dacă linia frontului să treacă pe la sud de oraș și Iașiul să fie abandonat în aprilie 1944. Decizia s-a luat într-un final ca linia de rezistență să fie trasată prin nordul orașului, fiindcă ar fi avut o semnificație negativă puternică să fie abandonat Iașiul, fiind și o temere puternică asupra faptului că sovieticii ar urma să înființeze aici un guvern de opoziție în direcție comunistă, încă din timpul războiului”, a declarat Alexandru Aioanei.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Dar ocolirea pe la nord a Iașiului a însemnat și deschiderea unuia dintre cele mai vulnerabile fronturi militare din istoria țării, aflat pe teritoriu românesc. Nu a mai fost o astfel de situație de la momentul 1917, când toată România se cantonase la Iași, iar Bucureștiul fusese ocupat, luptele ducându-se la celebrele puncte Mărăști, Mărășești și Oituz.

În aprilie 1944, linia frontului a fost stabilită prin localități devenite astăzi parte din zona rezidențială a orașului Iași, precum Câlig sau Rediu, mergând paralel cu râul Prut. Însă stabilizarea frontului la nord a avut consecințe dramatice: Iașiul a fost bombardat, s-au dat lupte pe străzi, iar estimarea istoricului Alexandru Aioanei este că 60% din oraș a fost distrus, în timp ce alte localități mai mici din Moldova, precum Pașcani, Podu Iloaiei sau Târgu Frumos, aflate în preajma frontului, au fost distruse în totalitate.

„Frontul era rupt și trupele române nu mai opuneau rezistență”

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

Istoricul Alexandru Aioanei explică faptul că România era deja de partea unei cauze pierdute: Germania se lupta și cu debarcarea din Normandia, cea care avea să ducă la sfârșitul războiului, și își retrăsese o parte din trupe în Polonia. Armata română era demoralizată, într-un haos de organizare, iar ziua de 23 august nu a fost o decizie strategică, spune istoricul – a fost singura opțiune a țării să mai salveze ceva dintr-un război în care era de partea greșită a istoriei.

„La momentul cunoscut de toată lumea, când Ion Antonescu a fost chemat la regele Mihai, iar apoi a fost arestat, frontul era rupt. Trupele româno-germane nu opuneau rezistență, iar ofensiva rușilor, cunoscută și sub numele «Operațiunea Iași-Chișinău», a fost o înfrângere majoră pentru noi. Frontul s-a stabilizat pe teritoriul României la început de aprilie și jumătatea de nord a României a rămas sub ocupație sovietică aproape 5 luni. S-au dus lupte importante până pe 23 august, pe 20 și 21 august au fost lupte motorizate în orașul Iași, s-a tras cu mortiere. Să ne gândim ce ar fi însemnat așa în fiecare oraș din drumul rușilor către București sau peste Carpați, dacă nu întorceam atunci armele”, spune istoricul Alexandru Aioanei

Cum a arătat războiul pe teritoriul țării: „s-a dezlănțuit iadul”

Mărturiile pe care le-a găsit în arhive istoricul ieșean, referitoare la luptele purtate pe teritoriul României după data de 20 august 1944, arată că „s-a dezlănțuit iadul” timp de mai multe ore, iar tehnica folosită de armata sovietică a fost cea a „cărnii de tun”, pe care Rusia o utilizează și în actualul conflict armat declanșat odată cu invadarea Ucrainei. Infanteria era sacrificată, aruncată sub tunurile de artilerie, doar pentru a sparge frontul și a putea apoi să avanseze diviziile motorizate în spatele tranșeelor.

Pe 21 august, Iașiul a fost declarat ocupat. Pe 22 august trupele rusești eliminaseră deja orice rezistență și au trecut mai departe, avansând prin Moldova spre București, fără a întâmpina niciun fel de rezistență.

Până în ziua următoare, 23 august, când Ion Antonescu a refuzat să semneze armistițiul și a fost arestat, trupele rusești au luat zeci de mii de prizonieri din rândul armatei române.

Istoricul Alexandru Aioanei mai scoate în evidență un fapt: pentru ruși nu a existat 23 august. Conform documentelor consultate de istoricii români, soldații de pe front au fost informați doar că în România s-a schimbat guvernul, nu că țara s-ar fi aliat cu URSS împotriva naziștilor.

„Pe 24 august a fost trimis un mesaj către trupele de pe front în care s-a anunțat faptul că s-a schimbat Guvernul la București, dar atât. Era interzis ofițerilor și soldaților să ia contact cu inamicul, să intre în discuții sau negocieri, mesajul fiind că «inamicul trebuie distrus până la capăt sau capturat». Pentru ei nu a existat acel «23 august», pe care l-am sărbătorit atâția ani, decât mult mai târziu. Pur și simplu au continuat avansarea, nu au mai fost lupte efective, dar au fost luați prizonieri. Cifrele sunt confuze aici, dar e clar că între 80.000 și 100.000 de soldați au fost luați prizonieri pe frontul din Moldova. Amata pur și simplu s-a retras în dezordine”, a spus Alexandru Aioanei.

România a încercat încă din aprilie 44 să iasă din război

Dar luptele de pe teritoriul României nu au încetat pe 23 august. Germanii încă aveau efective în sudul Basarabiei și nu semnaseră vreun acord de încetare a focului. Din acest motiv, trupele naziste au luptat până la ultimul om, pe alocuri. Celebra armată a 6-a a Germaniei, aceeași care fusese capturată și pe teritoriu sovietic, la Stalingrad, a fost încercuită din nou, de data aceasta mai jos de Basarabia.

Informațiile istorice arată că România a încercat să iasă din război încă din aprilie 1944. În acel moment se afla încă într-o poziție de negociere, după ce a reușit respingerea atacurilor rusești. Însă negocierile purtate atât de guvernarea mareșalului Ion Antonescu, cât și de diplomați trimiși de opoziție, au eșuat, iar prim-ministrul a mai făcut și gesturi de frondă la adresa SUA, Marii Britanii și Franței, mergând să se întâlnească cu Hitler în mijlocul acestor negocieri.

De aceea, la finalul războiului, România nu a fost considerată demnă de a lua parte la masa negocierilor de partea învingătorilor, în ciuda tuturor eforturilor diplomației de la București.

„Încă din 1941, de când au fost primele discuții anglo-sovietice pentru o alianță anti-Gemania, Rusia a pus condiția participării la această alianță: guverne prietene în România și Bulgaria și menținerea trupelor în aceste țări. Plus respectarea granițelor din 1940, când au ocupat Basarabia și Bucovina. Era cumva stabilit ca această parte din Europa de Est să intre sub o influență sovietică. Dar nu cred în mitul abandonului, că ne-a abandonat Occidentul: nu avea ce să abandoneze, fiindcă am fost tratați ca o țară satelit a Germaniei naziste. Statele victime ale agresiunii germane, precum Polonia, Cehoslovacia, au avut alt statut față de România și Ungaria, nu puteam fi tratați la fel. Deși, până la urmă, am fost comunizați în același ritm”, a punctat Alexandru Aioanei.

Arestarea lui Antonescu, singura opțiune viabilă

Cât despre o alternativă la arestarea lui Antonescu, istoricul consideră că nu exista altă opțiune la momentul respectiv. Cu frontul distrus, fără nicio rezistență, nu se putea negocia un armistițiu fără măcar vreun avantaj minimal pe front.

„Eram un stat înfrânt și nu exista alternativă decât schimbarea de guvern pentru a se salva ce mai putea fi salvat. Armata era cu moralul la pământ, s-au retras să lupte acasă: dovadă că l-au urmat cu toții pe rege, cu toată faima lui Antonescu. Armata l-a urmat în bloc pe regele Mihai, nu a existat niciun moment în care un ofițer de rang înalt sau grupuri de soldați să nu accepte această întoarcere a armelor. Iar apoi, evoluția geopolitică nu a fost în favoarea noastră, nici nu se putea altfel, nu aveam pârghii să negociem”, a conchis Alexandru Aioanei.

Cum a răstălmăcit regimul comunist adevărul istoric

În perioada comunistă, „23 august” a fost decretată zi națională, fiind considerat momentul fondator al statului român condus de socialiști. Puținii comuniști care existau în structurile de conducere ale României la 1944 și-au arogat integral decizia „întoarcerii armelor” pe care au transformat-o ulterior în teza salvării țării și a instalării unui regim luminos care a adus prosperitate. Spre sfârșitul dictaturii comuniste, la propunerea președintelui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”, marcând accederea la putere a comuniștilor în România.

Foto: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro