VIDEO/ Pe urmele unui caz care, acum 13 ani, a zguduit România. Andreea Simon, fetița de 9 ani care a dispărut „ca o pasăre”

Nimeni, niciodată nu a mai aflat nimic despre ea. 

• Andreea Simon avea 9 ani şi a dispărut din Miercurea-Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005.
• Cinci procurori criminalişti s-au ocupat, rând pe rând, de dosarul deschis pentru răpire şi omor. Fără nici un rezultat, după 13 ani.
• Singurul suspect a fost un poliţist pus sub învinuire de Parchetul General în 2010. Dosarul a fost clasat anul trecut, din lipsă de probe.
• Mama Andreei a vândut apartamentul din Miercurea-Ciuc şi locuieşte acum în Polonia.
• Singura care o mai aşteaptă pe Andreea în pragul porţii este bunica de 76 de ani.

 

Bătrâna desface cu grijă batista cu margini brodate în care păstrează fotografiile cu Andreea. Doar şapte i-au mai rămas. Avea mai multe poze, dar „au venit doamnele jurnaliste şi-au mai luat din ele”, spune Ileana Tonoaie. Le-a dat, deşi înstrăina singurele amintiri cu nepoata ei, dar ea-şi dorea să o vadă pe Andreea aievea, nu doar un chip pe-o hârtie.

Cel mai mediatizat caz de copil dispărut din România

Cazul Andreei Simon a fost cel mai mediatizat caz de copil dispărut din România. Atunci, în primii ani, pozele de care s-a despărţit bunica au apărut în ziare, la televizor, pe afişe.

„Şi nici un semn de viaţă!”, se miră bătrâna. „Parcă a fost o pasăre şi s-a dus în altă ţară, ţară caldă. Nici un semn de viaţă”.

De 13 ani tot aşteaptă bunica un semn. Să-i audă râsul, ca atunci când o păcălea coborând pe drumul pietruit ce leagă curtea de asfalt şi striga, cu glasul îngroşat, „tanti Leeeeană!”, iar ea zorea să vină, crezând că-i vreo vecină care o cheamă.

De 4.745 de zile, în fiecare ceas, aşteaptă să vadă poarta deschizându-se şi pe Andreea intrând. În mintea ei, ea e tot mică şi fără stare, căţărată prin pomi şi prin căruţă. Sau liniştită, colorând prin cărţile ei cu prinţese, pe care bunica nu s-a îndurat nici acum să le arunce şi le păstrează în magazie.

Aşa e Andreea în amintirea bunicii, încă acolo, colorând atentă la linia creionului, cu părul prins în coadă, să n-o deranjeze, cu coatele sprijinite de colţul mesei pe care bătrâna înşiră azi fotografiile rămase, stând pe marginea aceluiaşi pat.

A căutat-o pe Andreea prin cărţile deschise de preoţi

Suntem în aceeaşi bucătărie în care bunicii s-au pozat odinioară cu Andreea. Ei au crescut-o pe fată până la vârsta de 6 ani, iar pe bunicul, Andreea îl striga „mama”. După ce ea a dispărut, lui inima îi spunea că nu mai este, dar se împotrivea inimii şi-o trimitea pe soţia lui să o caute „pe la mănăstiri, zicători, slujbe…”. „«Iar te-ai oprit?», mă întreba. Trebuia să plec”, povesteşte bunica.

Şi a mers să-şi caute nepoata prin cărţile deschise de preoţi, printre icoanele din biserici şi printre bobii daţi de clarvăzătoare, toate de-a valma. N-a găsit decât speranţa pe care toţi se simt datori să o ofere în astfel de situaţii.

De Paşte, a dat şi ultima rochiţă a Andreei, „pentru o slujbă, la Biserica Neagră”. Nu i-a mai rămas decât aşteptarea.

În timp ce povesteşte, din spatele ei se aude zgomotul ceasului de perete, şi fiecare ticăit cade ca o ghilotină peste secunde. La 76 de ani, nici aşteptarea nu e nemărginită.

Bunicul s-a stins din viaţă acum cinci ani, în urma unui infarct.

Scrisori fără de răspuns către autorităţi

Ileana Tonoaie a trimis scrisori la Ministerul de Interne şi la Parchetul General, cerându-le să o ajute şi să afle unde este Andreea. Scrisori cu confirmare de primire. O singură dată a primit ceva înapoi: o informare de la poştă, prin care era anunţată că scrisese greşit adresa destinatarului. În rest, nici un rând, nici măcar un oficial şi inutil „ancheta e în curs de desfăşurare”.

Bunica Andreei locuieşte în satul Ciugheş, în capătul unei uliţe înguste şi abrupte, păzită de trei câini care latră-n lanţ şi îngrijind de un „băiat bolnav, căruia i se usucă creierul”.

În spatele casei, din gardul curţii ei pe care-s aninate câteva oale vechi se termină pământul şi începe cerul. Cum să ajungă până aici vreun răspuns de-al autorităţilor?

În vale, la celălalt capăt al uliţei, e biserica catolică unde, în vara de dinaintea dispariţiei, Andreea primise prima împărtăşanie.

„Acea fată avea ochi mari, albi”

„Poliţia din Miercurea-Ciuc nu şi-a făcut datoria”, acuză bătrâna. „Ei nu s-au dus, cum văd la televizor pe alţii, că pleacă şi imediat l-au prins. Ei au ţinut-o acolo în declaraţii, declaraţii… Şi au trecut săptămâni”.

Singurul suspect în dosarul în care se cercetează dispariţia Andreei a fost un poliţist de la IJP Harghita, care avusese o relație cu mama fetei. După ce femeia s-a căsătorit, el a continuat s-o urmărească. Bărbatul s-a întâlnit cu Andreea pe stradă în seara dispariţiei, după ce ea a plecat de la magazin, dar a recunoscut abia opt luni mai târziu.

„Mi s-a părut supărată, tristă, avea o faţă plângăcioasă, probabil a fost udată, deoarece ningea. (…) Acea fată de pe trecerea de pietoni avea ochi mari, albi şi se uita la mine din jos în sus”, le declara suspectul anchetatorilor în iunie 2006.

De patru ori a picat testul poligraf. În 2010, Parchetul General l-a pus sub învinuire pentru lipsire de libertate şi omor calificat. Dar anul trecut, dosarul a fost clasat, din lipsă de probe.

Cinci procurori criminalişti s-au ocupat de dosarul Simon Andreea de-a lungul timpului. Toţi, procurori cu experienţă. Nici unul n-a reuşit să descopere ce s-a întâmplat cu fetiţa din Miercurea-Ciuc.

„Mai uşor găseşti morţii, ca viii”

Bunica îl consideră şi acum vinovat pe poliţist. O vreme, îl suna şi-l ruga să-i spună ce-a făcut cu ea. Acum, nu-i mai răspunde nimeni. „Numai el a luat copilul”, spune ea. „De ce l-a luat şi ce-a făcut cu el, nu ştiu. Şi nu ştiu de ce nu îl strânge legea oleacă”.

Bunica nu ştie ce înseamnă „clasare”. Iar de dosar n-a mai aflat nimic. Ultima oară a stat de vorbă cu nişte poliţişti acum doi ani, scotea cartofi pe câmp când au venit şi au chemat-o să meargă la Miercurea-Ciuc.

„Şi, ziceţi şi dumneavoastră, la cine să mai apelez? Pe cine să mai rog să mă ajute?”, întreabă ea repetat, în timp ce povesteşte despre Andreea. Tăcerea de după întrebare o apasă la fel de greu ca ticăitul ceasului ce umple dintr-odată golul rămas între cuvinte.

„Credeţi că mai trăieşte?”, o întreb. Nu-mi răspunde din cărţile deschise de preoţi. Nici dintre icoane. „Aşa-mi zicea domnu’ procuror”, spune bătrâna, „că poa’ să trăiască, din cauză că mai uşor găseşti morţii, ca viii. A zis că a găsit şi la doi metri şi turnat beton deasupra, şi tot s-a descoperit”.

„Andreea, hai acasă!”

În adâncul sufletului ei, ea crede – vrea să creadă asta! – că Andreea e bine, că a fost luată şi dată altcuiva, unei familii care a avut grijă de ea şi a iubit-o, iar acum, de teamă sau pentru că a fost minţită, ea poate n-ar mai vrea sau n-ar mai şti să se întoarcă.

O rog să-i transmită un mesaj. „Andreea, hai acasă!”, se însufleţeşte bunica, de parcă ar vorbi iar cu nepoţica ei de 9 ani.

Dar după câteva secunde, o mână nevăzută îi şterge toată bucuria de pe faţă. „Dar nu ştiu, nu ştiu când o să vină, s-o aştept”, adaugă bunica stins, ca şi cum ar vorbi doar cu sufletul ei. „Şi nu ştiu la cine să mă mai rog să mă ajute să dau de ea. Decât la Dumnezeu”.

Unde a fost Andreea după ce a dispărut

Copiii rămaşi doar în fişele poliţiei cu poză, nume şi semnalmente nu dispar de tot. O vreme, ei încă se mai agaţă, cu degetele subţiri ale amintirilor de sufletele celor dragi, se ascund într-o lacrimă şi respiră încet, prin fiecare oftat.

Şi după ce numele ei a fost trecut cu markerul negru pe coperta dosarului 217/P/2005, deschis pentru lipsire de libertate şi omor, Andreea n-a dispărut de tot. A rămas rătăcind prin inimile celor care s-au înduioşat, aflându-i povestea, în privirile oamenilor care-i zăreau chipul în anunţurile ce apăreau la televizor şi-n ziare, pe ecranele autobuzelor din Bucureşti, în aeroporturile din Grecia şi Cipru, pe străzile din Roma şi la Rai 3.

După ce a dispărut, Andreea a locuit în mai multe inimi. O fetiţă de 9 ani, purtând aceiaşi cercei mici cu piatră roşie şi cămaşa de blugi peste care era tras sarafanul din stofă ecosex, privind mereu lumea cu acelaşi zâmbet curat.

În acea seară geroasă de decembrie, timpul ei a îngheţat. În carnetul de elev, pe coperta căruia ea desenase cu carioca roşie steluţe şi inimioare, a rămas ultimul „Fb” luat la matematică în ziua dispariţiei. Batonul de ciocolată din care muşcase înainte de a ieşi pe uşă e şi el acolo, pe colţul mesei din apartamentul pe care părinţii l-au vândut anul trecut, înainte de plecarea în Polonia.

Timpul altora a curs mai departe. Sora care avea 2 ani atunci a crescut, a ajuns la vârsta ei şi a depăşit-o, părinţii au adus pe lume încă un copil, bunica a îmbătrânit, iar bunicul s-a stins din viaţă.

Numai Andreea a rămas acolo, tupilată în frigul acelei seri de decembrie, pe drumul spre casă, pe lângă curtea grădiniţei şi garaje, între coperţile dosarului 2127/P/2015, ca într-un joc de v-aţi ascunselea, aşteptând să fie găsită.

Până într-o zi când, obosită de aşteptre şi de copilăria veşnică, Andreea a dispărut cu totul. Nimeni n-a băgat de seamă, toţi erau deja ocupaţi cu vieţile lor. Nimeni n-a sunat la Poliţie şi nici n-a lipit vreun afiş pe stradă atunci când Andreea n-a mai fost deloc, nici în gând, nici în inimi, nici în aducerile aminte.

Iar ea a lunecat cuminte în uitare, ca un zbor de aripi care taie aerul respirat până când se pierde cu totul în adâncul cerului de suflet.   

---

VA URMA: Ce greşeli au condus la nerezolvarea acestui caz de dispariţie.

Urmărește-ne pe Google News

• Andreea Simon 
• Stiri Miercurea Ciuc