ComenteazăM-am gândit mult la asta, nu cred că suntem răi pentru că suntem săraci. Suntem răi pentru că suntem lipsiţi de educaţie. Nu suntem învăţaţi să ne pese de ce e în jurul nostru.
Daniela, fondatoarea adăpostului Măriuța:
“Trei ieduţi şi un măgăruş. Toţi urmau să ajungă hrană pentru câini. M-a sunat proprietarul lor: vii să-i iei sau îi dau la câini. Pentru 350 de lei ţi-i dau. Am adăpostul arhiplin, sunt îngropată în datorii, sunt epuizată fizic şi psihic, dar puteam eu să-i las să moară?”.
Asta scria pe Facebook Daniela Popovici, fondatoarea Măriuţei, la sfârşitul lui octombrie. De fiecare dată când şi-a pus întrebarea “Puteam eu să-i las să moară?”, a răspuns, până acum, „Nu!”. Şi s-a întrebat de multe ori, în regim de urgenţă.
Când banii de înmormântare salvează vieţi
Timp de 11 ani, Daniela a lucrat în Italia, ca menajeră şi ajutor de bucătar: “Făceam ture de noapte, la spălat vase, să pun un ban deoparte. Când mama s-a îmbolnăvit şi a trebuit operată, am trimis bani în ţară”. După spaima cu operaţia, Daniela a decis să economisească, într-un cont, pentru eventuala înmormântare a mamei. “Se strânsese o sumă frumoasă. Mama mea e în viaţă, are 83 de ani. Banii aceia s-au dus de mult. I-am folosit să pun bazele adăpostului”.
Când s-a întors în ţară, acum câţiva ani, Daniela avea deja, în gospodăria mamei ei, în jur de 40 de animale în grijă. În mare parte, câini. A reuşit să-l convingă pe primarul din Desa să-i dea în concesiune un hectar de teren, la distanţă de un kilometru şi jumătate de sat.
Iar acolo, pe pământul nisipos, pe care nu creşte decât iarbă măruntă, au apărut întâi ţarcurile câinilor. Apoi, ţarcurile cailor. Apoi, staule în toată puterea cuvântului.
Corporația ”Să facem bine”
Cu părul roşcat, ieşind în bucle dezordonate de sub căciulă, în glas cu un vag accent Italian amestecat cu cel oltenesc, Daniela putea fi, într-un univers paralel, o femeie de afaceri de succes, un lider de corporaţie. Poate chiar mai mult, pentru că, pe lângă energia molipsitoare, are şi charismă.
Nu numai că ştie să-şi convingă ajutoarele să muncească pentru o cauză. Le face să şi creadă în aceleaşi lumi ideale ca şi ea.
Fără să clipească, Tanţi, femeia de încredere de la adăpost, i-a împrumutat Danielei toţi banii din fondul ei de rezervă, şi anume 3.000 de lei, ca să o răscumpere de la stăpân pe iapa Şansa. Ce angajat al Amazon ar fi procedat la fel dacă Jeff Bezos n-avea lichidităţi să cumpere încă un start-up promiţător?
Dacă nu de la Tanţi, Daniela împrumută de la sora ei din Bucureşti. Bijuteriile şi le-a vândut demult. A mai păstrat un ceas vechi, amintire de la tatăl ei. Hainele elegante, pantofii cu toc au dispărut treptat, lăsând locul cizmelor de cauciuc şi vestelor de fâş. “Am fost cochetă, am renunţat la podoabe. Acum dorm cu papucii de casă în noptieră, să nu-i roadă căţeii”, râde Daniela.
”Iei câinele ăsta sau îl otrăvesc”
Are 52 de ani. În ciuda modestiei, păstrează un aer elegant şi în hainele de sacrificiu pe care le poartă la adăpost.
Oricum, pentru măgăruşii şi căpriţele care îşi freacă boturile de geaca ei, nu contează dacă poartă taior Chanel sau vâscoză sută la sută.
Cumva, în zonă, s-a dus vestea că în loc să-ţi laşi calul bătrân să moară pe câmp, mai bine îi faci Danielei o ofertă de nerefuzat. “Ia-l, că îl duc la abator! Dă-mi atâta pe el! Iei câinele ăsta sau îl otrăvesc, că-mi mănâncă gâini?”. Ce faci? Plăteşti. Nu mai stai să explici că ar trebui hrănit câinele, nu lăsat să se descurce prin forte proprii.
Fireşte, sunt şi cazurile când animalul este pur şi simplu abandonat, cum s-a întâmplat cu Ana, o iapă care a rezistat o lună şi jumătate pe câmp, cu un picior rupt.
Cineva a văzut-o, a postat pe Facebook şi aşa au aflat cei de la Măriuţa. Din judeţul Bacău, calul a fost dus la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj şi apoi în adăpostul din Desa.
Cele două Măriuţe
În 2016, Daniela a decis să înfiinţeze şi o asociaţie. “Am văzut un om bătându-şi calul. Am vrut să-l opresc, mi-a zis să nu mă bag, că nu e treaba mea. M-am dus la poliţie. Iar poliţistul mi-a explicat, era un poliţist foarte de treabă, că nu te ia nimeni în seamă ca persoană fizică”. Aşa a apărut Măriuţa cu acte în regulă, numită după o căţeluşă salvată de Daniela. O găsise printre gunoaie, la marginea satului. Un pui de numai 9 zile, cu coloana secţionată. Măriuţa a supravieţuit startului vitreg, e veselă şi prietenoasă, numai că nu-şi poate folosi picioarele din spate şi poartă scutece.
În adăpost, există şi Măriuţa măgăriţa, foarte bătrână. Nu poate sta în picioare prea mult. Considerată inutilă, Măriuţa fusese legată de un copac, “să o mănânce câinii”, explică Daniela, scărmănând fruntea blănoasă a protejatei ei.
“Printre oamenii de la ţară, s-a răspândit informaţia că laptele de măgăriţă se vinde pe bani mulţi, are căutare ca leac. Mulţi şi-au luat măgari, sperând să dea lovitura. Când şi-au dat seama că e de muncă până să te îmbogăţeşti, s-au lăsat păgubaşi şi au abandonat animalele sau le-au dat la tăiere”, povesteşte Daniela.
Rafaello cu urechile tăiate
La adăpostul din Desa se află câteva zeci de măgari, tineri, bătrâni, femele, masculi, pui, cum e Simon, puiul Simonei. Puii de măgari au un puf, o blană stufoasă care cade apoi, pe măsură ce cresc. Îi poţi recunoaşte după capul lor mare şi nepieptănat din turma care s-a adunat în jurul unui balot de lucernă.
Rafaello, căruia Daniela îi zice şi “Rafaello, iubirea vieţii mele”, e un măgăruş căruia nişte indivizi încă neidentificaţi de organele de ordine i-au tăiat urechile. Asta se întâmpla prin septembrie. Rafaello a ajuns în adăpost cu capul plin de sânge, foarte speriat, foarte slab.
Acum e ţinut într-un ţarc special, de unde iese doar dacă e vreme bună. Dacă plouă, i-ar ploua drept în cap, prin găurile urechilor.
Când se mai întremează, Rafaello va fi operat. Veterinarul cu care colaborează Măriuţa vrea să-i acopere cu piele găurile din creştet.
Aşteptând Poliţia Animalelor
Prin Ordonanţă de Urgenţă, în octombrie, OUG nr. 175 / 2020, a fost înfiinţată şi la noi Poliţia Animalelor.
În cazul lui Rafaello, de exemplu, poliţiştii din această structură ar fi trebuit să investigheze, cu metode specifice, cine anume, din localitatea Castranova, Dolj a mutilat măgăruşul, şi cine era proprietarul animalului. Veterinarii din Poliţia Animalelor ar fi trebuit să constate mutilarea şi alte rele tratamente.
Apoi poliţiştii ar fi emis un ordin de plasare a animalului într-un adăpost. Despre ce fel de adăpost, legea menţionează doar că e vorba de un adăpost public, care “se operaţionalizează în termen de 60 de zile de la intrare în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Ministerul de Interne însuşi nu are un adăpost pentru caii săi, după ce aceştia ies la pensie. De aceea, MAI îi dă spre adopţie. Cum ar putea să aibă grijă de caii bătrâni, maltrataţi şi abandonaţi din restul ţării? Există foarte puţine adăposturi publice pentru cai, măgari, vaci, capre, oi, iepuri, porci, de obicei, înfiinţate pe baza unor hotărâri de consiliu local, în foste CAP-uri.
Poliţia Animalelor, aşa cum arată legea acum, nu poate face decât jumătate din ceea ce înseamnă salvarea unui animal în pericol. Totuşi, e un pas înainte, aşa cum a fost şi legea despre “protecţia animalelor în momentul sacrificării şi uciderii lor”, probabil o traducere nefericită a unei legi din UE.
Și Facebook e pus la treabă
Ziţa, măgăriţa care umblă cu bârfa, pe la toate ţarcurile de la Măriuţa, nu are timp să aştepte noi viziuni guvernamentale. N-o interesează ce sursă de finanţare au morcovii pe care Tanţi îi pune deoparte pentru ea, într-o sacoşă. Şi merele sunt bune, dar morcovii sunt şi mai buni.
Când sosesc animale noi în adăpost, Ziţa e prima care scoate capul la gard, să le vadă, să transmită apoi în exclusivitate informaţia colegilor de iesle.
Animale noi vin săptămânal. O văcuţă bătrână, oi de diferite vârste, câini loviţi de maşini, cai scheletici, capre gestante, ponei jerpeliţi, pui îngrămădiţi în pungi şi aruncaţi prin râpe, pisici.
Pentru pisici, în jur de o sută, Daniela a amenajat la ea în curte un adăpost acoperit cu plasă de sârmă.
Din donaţii, trebuie plătite mâncarea, tratamentele, veterinarii, oamenii care lucrează la adăpost şi pe care Daniela i-a găsit greu, pentru că “e de muncă”. Am mare noroc cu ei. Mi-ar mai trebui cineva să mă ajute şi la postările pe Facebook, la anunţurile pentru adopţii, nu mai reuşesc să fac faţă singură”, adaugă fondatoarea Măriuţei.
Daniela şi satul
“Primul lucru pe care l-am adus aici, pe terenul ăsta, a fost apa”, spune Daniela, arătând spre o pompă. Curentul electric vine de la soare, prin panouri. Dacă nu e soare, vine de la un generator. „Nu poţi sta în beznă, în pustiul ăsta”. Nu departe de adăpost, e o groapă unde lumea din Desa aruncă gunoaie, pe furiş sau ziua în amiaza mare. “De câte ori oamenii din sat dau semne că se simt deranjaţi de animalele mele, le arăt obrazul şi le amintesc să-şi strângă gunoiul”.
Şicane au mai fost dinspre gura satului.
“Şi au tot venit controale, de la DSP, de la Sanitar-Veterinară, să vadă cum îmi ţin animalele, dacă sunt vaccinate”, spune Daniela. “Sunt născută, crescută în Desa. Ar fi trebuit să fac la fel ca toţi, să am solarii, să iau fonduri europene. Cum faci altceva decât ei, cum te consideră duşmanul lor. Bine, acum s-au mai resemnat şi mă lasă în pace, nu mai fluieră ca după cai când trec pe drum”.
Pe drumul agricol care leagă adăpostul de sat, Primăria Desa pune periodic nisip şi pietriş, la insistenţele Danielei, “să nu rămânem rupţi de lume, dacă plouă rău sau ninge”.
Din când în când, oamenii Măriuţei se duc la drum lung, prin câte un colţ de ţară, de unde preiau animale care primesc apoi nume care să le conţină povestea, Victoria sau Şansa sau Puiu. Cocuţa, iapa oarbă, Hanna, Fanna, Cartuş, mânzul prin care a trecut glonţul, dar a scăpat.
Din cei peste 600 de câini din adăpost, mulţi sunt aduşi de pe listele morţii din adăposturile publice, de la Breasta (Craiova), de la Slatina şi din Mihăileşti.
Nu crede că sărăcia şi răutatea merg mână în mână
“Am iubit din copilărie animalele. Dar abia după moartea tatălui meu am decis să mă dedic salvării lor. Tatăl meu. Cu el mergeam pe jos, şapte kilometri până la Dunăre, şi întâlneam căprioare, iepuri, vulpi. Acum nu mai sunt decât gunoaie şi şacali în Lunca Dunării. Am distrus tot”. Nu e furie în vorbele Danielei, doar că vocea ei urcă şi taie precum cristalul.
Daniela nu crede că sărăcia şi răutatea se condiționează una pe alta. Din experiența ei, nu sărăcia, ci lipsa de educație ne împinge să fim răi. Nu sărăcia, căci a văzut oameni săraci și pâinea lui Dumnezeu.
Aici bunătatea este legea pământului
Pe consătenii ei, îi vede cheltuind boiereşte când se duc la nunţi, la botezuri. “Un sac de mâncare pentru câini costă cât un pachet de ţigări. Dar n-o să-i vezi renunţând prea repede la pachetul ăla să ajute Măriuţa”.
În adăpostul din Desa, oamenii nu au voie să bată animalele, nici să strige la ele. Blândeţea şi răbdarea sunt obligatorii.
Caii nu sunt călăriţi, măgarii nu sunt înhămaţi, sunt liberi, cu excepţia Ziţei, care e foarte liberă. “E loc pentru toţi pe planeta asta! Nu le cer animalelor din adăpost decât să trăiască, să se bucure de viaţă. Iubirea pentru un animal e ca şi iubirea pentru un om. Dacă încerci să-l schimbi, gata, l-ai pierdut. Unui animal îi trebuie apă proaspătă, mâncărică, un acoperiş deasupra capului, loc să alerge”. Bine, dacă e şi un pupic pe catifeaua de deasupra boticului, nu se supără nimeni.
“Asta am visat să fac, nu altceva. E obositor, dar uite-aşa îmi încarc eu bateriile, vin aici şi pup boticurile astea”. Undeva, într-un colţ al unui compartiment imaginar, un orăşean excedat de lătrăturile lui Bubico dă ochii peste cap la auzul unor asemenea dulcegării. Dar orăşeanul acela nu l-a cunoscut pe Rafaello. N-a ieşit niciodată din pielea lui. Şi, pe cale de consecinţă, nici nu s-a temut că-i plouă prin urechi.
Dacă doriţi să ajutaţi Asociaţia Măriuţa, puteţi intra pe site-ul organizaţiei, mariuta.ro, sau pe pagina ei de Facebook.