ComenteazăGlenn Greenwald, un jurnalist premiat cu Pulitzer și cunoscut pentru materialele sale de anchetă, și-a anunțat public decizia de a părăsi site-ul de investigații The Intercept, la fondarea căreia a contribuit în 2013, și pe care acum îl acuză de cenzură.
Redactorul-șef al publicației a respins acuzațiile și a subliniat că decizia de a demisiona vine dintr-o neînțelegere fundamentală a a lui Greenwald privind rolul editorilor în producția jurnalistică și natura cenzurii.
În articolul său, publicat ulterior pe propriul blog, pe platforma digitală Substack, Glenn Greenwald spune că:
- Articolele din publicația New York Post, care fac referire la afacerile familiei Biden precum și ridică semne de întrebare privind implicarea directă a fostului vicepreședinte, sunt scrise pe baza unor documente perfect credibile.
- Facebook, Twitter, presa centrală și o parte a comunității de informații au făcut eforturi mari pentru a bloca sau pentru a ignora această campanie de presă care îl afecta pe candidatul democrat la președinție.
- Presa, mai mult decât oricine, și-a trădat datoria și în loc să investigheze și să publice informații de interes public s-a transformat într-o apărătoare a lui Biden.
- Joe Biden a beneficiat de această atitudine și și-a permis să nu răspundă nici măcar la cele mai elementare întrebări cu privire la afacerile fiului și fratelui său, la pozițiile ocupate de fiul său Hunter în străinătate și la eventuala sa implicare în afaceri.
Libertatea preia, mai jos, cea mai mare parte a articolului scris de Greenwald. Intertitlurile și evidențierile aparțin Libertatea:
Totul a început cu dezvăluirile din New York Post
Publicarea de către New York Post a emailurilor din laptopul lui Hunter Biden, legate de activitatea vicepreședintelui Joe Biden în Ucraina, și a următoarelor articole din alte publicații privind oportunitățile de afaceri ale familiei Biden în China au provocat eforturi extraordinare din partea unui sindicat de facto al presei, giganților din Silicon Valley și comunității de informații în sensul blocării acestor povești.
Una dintre urmări a fost aceea că echipa de campanie a lui Biden a decis că nu este nevoie ca acesta să răspundă nici măcar celor mai elementare și relevante întrebări ridicate de aceste materiale. În loc să îl condamne pe Biden pentru ignorarea acestor întrebări – instinctul natural al unei prese sănătoase atunci când vine vorba despre un scrutin prezidențial – jurnaliștii au fost primii care au adus scuze pentru a justifica tăcerea.
După publicarea primului articol din New York Post, atât acest ziar cât și alte instituții de presă au publicat numeroase alte emailuri și texte care ar fi fost trimise sau primite de Hunter Biden și care arătau eforturile sale de a-l determina pe tatăl său să ia, în calitate de vicepreședinte, măsuri care ar fi fost benefice companiei de energie Burisma, în board-ul căreia stătea chiar Hunter, cu un salariu lunar de 50.000 de dolari, dar și alte propuneri privind o serie de afaceri în China, care se bazau pe influența sa asupra tatălui său.
Indivizii incluși în unele dintre schimburile de emailuri au confirmat autenticitatea conținutului. Unul dintre foștii parteneri de afaceri ai lui Hunter, Tony Bubolinski, a ieșit în mod public pentru a confirma autenticitatea multor emailuri și pentru a insista că Hunter, alături de fratele lui Joe Biden, James, plănuiau să îl includă pe fostul vicepreședinte în cel puțin o afacere din China.
Iar analistul republican Frank Luntz, care apărea în unul dintre schimburile de emailuri, a părut să confirme autenticitatea la rândul lui, deși a refuzat să răspundă întrebărilor ulterioare.
Până acum, nicio dovadă nu a fost oferită de Bubolinski potrivit căreia Biden chiar ar fi participat la oricare din afacerile discutate.
Wall Street Journal a scris că nu a găsit documente care să arate că o afacere ar fi fost finalizată și a subliniat că ”mesajele și emailurile legate de această afacere care au fost oferite ziarului de Bubolinski, și care datează din primăvara și vara lui 2017, nu arată nici ele că Hunter Biden sau James Biden au discutat despre un rol al lui Joe Biden în afacere”.
Dar nimeni nu a susținut că o astfel de afacere a fost încheiată – așa că concluzia nu neagă povestea. În plus, unele mesaje și emailuri a căror autenticitate nu a fost disputată spun că Hunter a insistat că orice discuție despre vicepreședinte trebuie purtată doar verbal și nu trebuie menționată în scris.
Dincolo de asta, editorialista Wall Street Journal Kimberly Strassel a analizat mai multe documente și a găsit mesaje care se adaugă celor publicate de New York Post, inclusiv cele în care Hunter insista că conexiunea cu tatăl său este cel mai valoros atu, din perspectiva conglomeratului chinez cu care negociau.
New York Times a ajuns la aceeași concluzie: în vreme ce nu există documente care să dovedească faptul că aceeastă afacere a fost încheiată, ”documentele oferite de Bubolinski arată că în 2017, Hunter Biden și James Biden erau implicați în negocieri pentru un acord comercial cu o companie chineză numită CEFC China Energy” și că ”Hunter Biden considera că numele său de familie este un bun de preț, invocând nervos brandul său de familie drept argument pentru importanța sa în cadrul acordului propus”.
Aceste documente mai demonstrează, potrivit New York Times, că ”țările în care Hunter Biden, James Biden și asociații lor plănuiau să facă afaceri erau țările unde Joe Biden fusese implicat anterior ca vicepreședinte”.
Strassel a notat că un document din mai 2017 arăta că Hunter primește 20% din afacere, în vreme ce alți 10% sunt pentru ”barosan” – care, susține Bobulinski ar fi de fapt Joe Biden.
Iar jurnalistul independent Matt Taibbi a publicat un articol amplu în care sugerează că tentativa lui Biden de a-l înlocui pe procurorul ucrainean în 2015 aducea beneficii Burisma.
Toate aceste materiale, a căror autenticitate nu a fost disputată de Hunter Biden sau de campania lui Biden, ne fac să ne întrebăm dacă fostul vicepreședinte și actualul candidat la președinție era conștient de eforturile fiului său de a folosi influența pe lângă vicepreședintele SUA pentru profit și dacă vicepreședintele a întreprins acțiuni, în calitatea oficială, cu intenția, cel puțin în parte, de a-i ajuta pe asociații de afaceri ai fiului său.
Dar în cele două săptămâni de când New York Post a publicat articolul inițial, un sindicat al celor mai puternice entități ale țării, inclusiv presa, au luat măsuri extraordinare pentru a ascunde și a îngropa aceste întrebări, în loc să răspundă la ele.
”O campanie neobișnuită de cenzură”
Documentele inițiale, a susținut New York Post, au fost obținute când laptopurile care le conțineau au fost lăsate la un atelier din Delaware, cu defecțiuni produse de apă, și nu au mai fost ridicate, ceea ce a permis patronului acelui atelier să acceseze conținutul pe care apoi l-a predat atât FBI-ului cât și consilierului lui Donald Trump, Rudy Giuliani.
Patronul atelierului a confirmat această poveste în interviuri cu mai multe publicații și apoi unei comisii senatoriale. De asemenea, a furnizat chitanțele care ar fi fost semnate de Hunter. Nici Hunter, nici campania lui Biden nu au negat aceste acuzații.
Publicarea articolului inițial în New York Post a generat o campanie neobișnuită de cenzură din partea Facebook și Twitter.
Facebook, prin intermediul unui fost om al partidului democrat, a promis să blocheze povestea până la ”verificarea” ei, verificare care nu a dus până acum la nicio concluzie.
Și în vreme ce CEO-ul Twitter Jack Dorsey și-a cerut scuze pentru felul în care a cenzurat articolul și a renunțat la politica ce dusese la blocarea linkurilor către el, al patrulea ziar ca mărime din țară, New York Post, continuă să fie blocat pe contul său de Twitter și nu poate posta, într-un moment în care alegerile sunt aproape.
După cenzura inițială din partea Silicon Valley, ai cărei oligarhi și angajați au făcut donații aproape în întregime pentru campania lui Biden, a venit rândul presei, a foștilor agenți CIA și a altor oficiali din serviciile secrete să găsească motive pentru a bagateliza povestea sau pentru a o trata cu dispreț.
Ca de obicei pentru mandatul Trump, argumentul central folosit pentru a-și justifica demersurile a fost o acuzație nefondată despre responsabilitatea Kremlinului pentru aceste articole. Numeroase publicații, inclusiv The Intercept, au citat rapid o scrisoare publică semnată de foști oficiali CIA și alți agenți ai securității statului care susținea că documentele au ”marca clasică” a ”unei dezinformări rusești”. Dar, așa cum admit încet publicațiile și serviciile de informații, nicio dovadă care să susține această afirmație nu a fost prezentată.
Vineri, New York Times a anunțat că ”nicio dovadă nu a apărut cum că laptopul conține dezinfomări rusești”, iar ziarul a precizat că chiar FBI-ul a admis că nu a găsit dezinformări rusești pe latop.
Washington Post a publicat un text de opinie în care Thomas Rid – unul dintre acei profesori centriști ai establishmentului pe care presa îl folosește în mod constant pentru a oferi fațada unei aprobări pentru teoriile bizare ale conspirației – a făcut această afirmație extraordinară: ”Trebuie să tratăm dezvăluirile despre Hunter Biden ca și cum ar fi o operațiune secretă străină – chiar dacă probabil nu este vorba despre așa ceva”.
(…)
În ciuda acestei lipse de dovezi, campania lui Biden a adoptat această frază folosită de oficialii din serviciile de informații ca o mantră pentru a explica de ce materialele nu ar trebui să fie discutate și de ce nu ar trebui să răspundă celor mai elementare întrebări pe această temă.
”Cred că trebuie să fim foarte clari că ceea ce facem aici este să amplificăm dezinformările rusești”, a declarat adjunctrul șefului de campanie al lui Biden Kate Bedingfield care vorbea despre posibilitatea ca Trump să deschidă subiectul emailurilor la dezbaterea cu Biden.
Cum se justifică lipsa de reacție a jurnaliștilor
Puținii jurnaliști mainstream care au încercat doar să discute materialele au fost demonizați.
Pentru crima de a le observa pe Twitter în prima zi, jurnalista Maggie Haberman de la New York Times a primit porecla MAGA Haberman.
Jurnalistul CBS News Bo Erickson a fost atacat violent, chiar și de unii oameni din presă, pentru simplul fapt că l-a întrebat pe Biden care este răspunsul său la articol.
Iar Biden pur și simplu a refuzat să răspundă, acuzându-l pe Erickson că răspândește ”o defăimare”.
(…)
Pentru a justifica de ce propria sa emisiune nu a acoperit povestea, Leslie Stahl, de la 60 Minutes, a apelat la o justificare total diferită. ”Nu poate fi verificată”, a susținut jurnalista CBS, când a fost întrebată de președintele Trump într-un interviu.
După dezbaterea finală de joi seară, un panel de la CNN a luat în râs povestea spunând că este prea complexă și prea obscură pentru ca cineva să o urmărească – o profeție care s-a și îndeplinit, ținând cont că povestea a fost doar vag menționată la CNN sau MSNBC, așa cum a notat cu mândrie reporterul Brian Stelter.
Așa cum a observat New York Times vineri: ”Cei mai mulți telespectatori ai CNN și MSNBC nu au auzit prea multe despre povestea neconfirmată a emailurilor lui Hunter Biden…Mențiunile CNN cu privire la Hunter Biden au adunat 20 de secunde, iar ale MSNBC 24 de secunde, într-o zi, săptămâna trecută”.
Duminică, Christiane Amanpour, de la CNN, abia a părut interesată de orice articol pe această temă, respingând în timpul unui interviu solicitările republicanei Elizabeth Harrington de a acoperi cazul și de a verifica documentele: ”Nu o să vă facem noi munca”.
Acești jurnaliști sunt disperați să nu știe. Așa cum a scris Taibbi: ”Cei mai puțini curioși oameni din țară acum par să fie jurnaliștii acreditați, o situație în mod normal specifică societăților autoritare”.
Toate aceste scuze și pretexte – care vin în mare parte de la o presă explicită în dorința ei ca Biden să câștige – au ajutat în prima săptămână sau mai mult după articolul din new York Post la crearea unui con de tăcere în jurul poveștii și a unui scut protectiv în jurul lui Biden.
În consecință, favoritul în cursa prezidențială știe că nu trebuie să răspundă nici măcar la cele mai elementare întrebări despre aceste documente, deoarece cea mai mare parte a presei naționale a semnalat deja că nu îl va forța să facă acest lucru. Dimpotrivă, îi vor inventa scuze în numele său pentru a evita discuția.
Întrebări fără răspuns pentru Joe Biden
Întrebările relevante pentru Biden în urma acestor articole sunt importante. Și totuși, Biden a fost nevoit să răspundă la foarte puține dintre ele, deoarece nu a fost întrebat și, atunci când a fost totuși întrebat, publicațiile i-au justificat refuzul de a răspunde.
Am înaintat nouă întrebări campaniei sale cu privire la aceste documente, inclusiv:
- Dacă susține că emailurile sau textele sunt false (și dacă da, care anume).
- Dacă știe că Hunter a lăsat într-adevăr un laptop la atelierul din Delaware.
- Dacă Hunter i-a cerut vreodată să se întâlnească cu directorii Burisma sau dacă s-a întâlnit.
- Dacă Biden a știut vreodată despre afacerile urmărite în Ucraina sau China de fiul și fratele său, în care Biden era propus ca participant.
- Cum poate Biden să justifice că a depus atâtea eforturi ca vicepreședinte pentru a cere ca Procurorul general ucrainean să fie concediat și de ce înlocuitorul acestuia – Iuri Luțenko, un om fără experiență juridică, un apropiat al președintelui Petro Poroșenko, el însuși cu un trecut de acuzații de corupție – a fost acceptabil dacă scopul lui Biden era cu adevărat acela de a lupta cu corupția din Ucraina, și nu să ofere avantaje companiei Burisma sau să controleze afacerile interne din Ucraine în alt scop.
Deși campania lui Biden a indicat că va răspunde întrebărilor, nu au făcut-o încă. O declarație dată publicității de campania sa nu conține vreun răspuns la aceste întrebări, spunând doar că Biden ”nu a luat niciodată în calcul să se implice în afaceri cu familia sa, nici în alte afaceri peste graniță”.
(…)
Graba presei de a-l exonera pe Biden de acuzația că s-a angajat în acte de corupție în Ucraina se bazează pe o apărare dubioasă din punct de vedere factual. Mare parte din controversă are în centru eforturile agresive ale fostului vicepreședinte de a forța demiterea procurorului-șef Viktor Șokin și de a-l înlocui cu cineva acceptabil pentru SUA, care s-a dovedit a fi Iuri Luțenko.
Aceste evenimnente nu sunt contestate și există chiar un video în care Biden se laudă în fața publicului cum a zburat la Kiev și a forțat guvernul ucrainean să-l demită pe Șokin, sub amenințarea că va pierde un ajutor de un miliard de dolari.
Dar două întrebări majore au rămas, iar emailurile recent publicate le fac și mai importante: 1. a fost demiterea procurorului general ucrainean o prioritate atât de urgentă pentru Biden datorită poziției lucrative a fiului său în board-ul Burisma și 2. dacă nu acesta a fost motivul, atunci de ce era așa de important pentru Biden să dicteze cine este procurorul-șef al Ucrainei?
Răspunsul standard oferit de Biden și de apărătorii săi din presă a fost că, împreună cu FMI și UE, el dorea să îl demită pe Șokin pentru că SUA și aliații voiau să curețe Ucraina și considerau că acesta nu este suficient de vigilent în lupta împotriva corupției.
Dar această afirmație nu trece nici măcar testul ridicolului. SUA și aliații europeni nu se opun corupției. Sunt aliați cu cele mai corupte regimuri de pe planetă, de la Ryad la Cairo, și întotdeauna au fost.
(…)
Cât despre afirmația pe care Biden și aliații săi s-au bazat – cum că demiterea lui Șokin nu a fost o favoare făcută Busrisma, deoarece Șokin nu avea nicio anchetă împotriva Burdisma – dovezile nu o sustin.
New York Times a publicat în 2019 una dintre cele mai complexe investigații pe această temă în care afirmă:
”Campania de presiuni a lui Biden a funcționat în cele din urmă. Procurorul general, de multă vreme o țintă a criticilor din partea altor țări occidentale și a creditorilor internaționali , a fost demis de către Parlamentul ucrainean.
Printre cei care au avut un interes în acest deznodământ se află Hunter Biden, fiul lui Biden, care în acel moment se afla în board-ul companiei de energie deținute de un oligarh ucrainean care era ținta procurorului general demis.
Biroul lui Șokin coordona o anchetă care îl viza pe (fondatorul Burisma) Mikola Zlocevski și afacerile sale, inclusiv Burisma”.
Prin contrast, a mai scris New York Times, Luțenko, înlocuitorul aprobat de vicepreședintele Biden, ”a continuat inițial ancheta împotriva lui Zlocevski și a Burisma, apoi l-a exonerat de toate acuzațiile la 10 luni după ce a preluat funcția”.
(…)
”Cenzura este un scandal mai mare decât articolul propriu-zis”
Dar adevăratul scandal dovedit nu este acela privind comportamentul incorect al fostului vicepreședinte, ci al suporterilor săi din presă.
Așa cum a spus-o și titlul lui Taibbi: ”Odată cu dezvăluirile despre Biden, cenzura este un scandal mai mare decât articolul propriu-zis”.
Adevărul este că presa a plănuit acest moment de patru ani – inventând justificări pentru a refuza să publice materiale care ar putea ajuta re-alegerea lui Donald Trump.
Un factor major este adevărul indiscutabil că jurnaliștii de la publicațiile majore din New York, Washington și din orașele de pe Coasta de Vest nu doar că îl favorizează pe Joe Biden, dar sunt și disperate să îl vadă pe Donald Trump învins.
Este nevoie de un nivel enorm de naivitate pentru a crede că oamenii sunt capabili să își separe o asemenea preferință partizană de judecata jurnalistică.
Mulți abia se mai deranjează să se prefacă: criticile la adresa lui Joe Biden sunt deseori atacate mai întâi nu de campania lui Biden, ci de jurnaliștii de la publicațiile naționale care nu fac niciun secret din faptul că doresc să îl ajute pe Biden să câștige.
În mare parte, asta are de-a face cu situația apărută după alegerile din 2016.
În timpul acelei campanii, publicațiile, inclusiv The Intercept, și-au făcut treaba scriind despre conținutul unor documente autentice: și anume emailurile publicate de Wikileaks din inboxurile lui John Podesta și ale Convenției Naționale Democrate (DNC), care, printre altele, au dezvăluit o corupție ce a dus la demisia a cinci oficiali din DNC.
Faptul că acele materiale au fost obținute prin hacking și că Rusia era responsabilă pentru acest lucru nu a negat valoarea de știre a documentelor, motiv pentru care presa a publicat în mod repetat conținutul lor.
În ciuda acestui lucru, în cercurile lor majoritar democrate și liberale, jurnaliștii au fost atacați timp de patru ani pentru că ar fi jucat rolul de facilitatori pentru Trump.
(…)
Dorind să nu mai fie criticate și rușinate în propriile cercuri pro-democrate și anti-Trump, publicațiile naționale au petrecut patru ani inventând standarde pentru relatările din anul electoral are nu au mai existat și care sunt contrare funcției de bază a jurnalismului.
Editorul executiv al Washington Post Marty Baron, spre exemplu, a trimis o circulară în care atrăgea atenția asupra felului în care reporterii ziarului trebuie să scrie sau să nu scrie pe baza unor materiale obținute prin hacking, chiar dacă autenticitatea acestora nu este pusă la îndoială.
Faptul că o publicație ar lua în calcul să nu scrie despre materiale autentice și reprezentând interesul public din cauza întrebărilor cu privire la proveniența lor este opusul felului în care jurnalismul a fost practicat.
În zilele dinaintea alegerilor din 2016, spre exemplu, New York Times a primit pe mail o parte din declarațiile fiscale ale lui Donald Trump și – în ciuda faptului că nu avea idee cine le-a trimis sau cum au fost obținute: au fost furate sau obținute prin hacking de o putere străină? – ziarul le-a publicat.
Presa americană se plânge deseori că oamenii și-au pierdut încrederea în afirmațiile ei, că este tot mai mult considerată drept lipsită de credibilitate și că mulți oameni consideră site-urile de Fake News mai credibile decât instituțiile de presă acreditate.
Sunt buni să se plângă din această cauză, dar nu se pricep să întrebe dacă nu cumva comportamentul lor este responsabil pentru acest lucru.
O publicație care renunță la funcția sa de bază – căutarea răspunsurilor la întrebări relevante despre oamenii puternici – este una care merită să piardă încrederea publicului.
Și tocmai asta este ceea ce a făcut presa din SUA, cu unele excepții: a fost prima care în loc să investigheze a inventat scuze care să justifice de ce documentele ar trebui ignorate.