Comentează“Ăsta-i secretul longevităţii mele, c-am urcat scările de două-trei ori pe zi… M-am obişnuit cu ele”, râde artista, care are 82 de ani.
E o femeie cu părul blond, cu ochii căprui, blânzi, încercuiţi de umbre. Poartă ruj, un şir de perle mici la gât şi o rochie cu motive geometrice.
Adevărata şefă a locuinţei e Greta, o pisică metis Maine Coon, a cărei coadă stufoasă iese de sub dantela feţei de masă. “Nu e foarte afectuoasă, e mai distantă, mai independentă, aşa”, o prezintă doamna Gabriela.
Cu Greta, pe care a găsit-o pe stradă, pisoi, îşi amăgeşte singurătatea. “Mai am un frate vitreg, care are 70 de ani, el îmi mai deschide uneori uşa, să mă întrebe ce fac. În rest, s-au dus şi părinţii, şi prietenii… Noi, pictorii, trăim mai mult, pentru că avem o viaţă interioară bogată… Trăim mai mult înăuntrul nostru, timpul curge altfel pentru noi”.
Tablouri trăite şi
amintite
Aşa explică doamna Gabriela faptul că le-a supravieţuit
celor dragi. Parcă mai ieri tatăl ei o apuca în braţe şi fugea cu ea repede în
adăpostul antiaerian. “Aveam patru ani când a început războiul şi totuşi îmi
aduc aminte bine sunetul sirenei care anunţa bombardamentul…”.
Mama doamnei Gabriela a fost pictoriţă, tatăl era judecător. După război, pentru familie au venit vremuri grele. Tatăl a fost dat afară din magistratură şi trecut pe lista neagră a regimului comunist.
“Mama se ruga de el să accepte alt serviciu, orice, el refuza… Trăiam în lipsuri cumplite. Şi aşa s-a destrămat familia…” Pictoriţa face o pauză, aşteptând ca divorţul părinţilor să se aşeze iar la locul lui, în rama anilor.
Pe fiecare perete al locuinţei sunt tablouri. Flori în vază, margini de pădure, icoane, fructe aurii, care nu vor mucezi niciodată. Greta urmăreşte un şoarece cu pene printre picioarele şevaletului.
“Pe la vârsta de 9 ani, am desenat o frunză de viţă-de-vie. Avea toate culorile. Am pus-o pe hârtie, i-am luat conturul şi apoi am colorat-o. Mama a văzut desenul şi a strigat: Nelule, vino să vezi, fata noastră are talent la pictură!”.
Supliciul numit artizanat
Doamna Gabriela a dat examen de admitere şi a intrat la Universitatea de Arte. În anul al treilea, a fost exmatriculată. ”Aflaseră că am origini nesănătoase, că tata a fost judecător. Deşi Corneliu Baba mi-a luat apărarea, nu m-au mai primit înapoi. M-am dus la Şcoala Populară de Artă, de unde am ieşit cu diplomă de pictoriţă decorativă”.
De două ori, doamna Gabriela a suferit desprinderi de retină, muncind în artizanat. “Pictam pe obiecte mici, concentrată, ore în şir şi asta îmi termina ochii. Din fericire, doctorii mi-au salvat vederea”.
Ca octogenară, se mândreşte că nu poartă ochelari şi că şi-a păstrat mintea limpede. “Cu articulaţiile am unele probleme, merg la fizioterapie periodic, să fiu sigură că nu se agravează”, spune ea, privindu-şi degetele. “A trebuit să muncesc în artizanat, să pot să îmi plătesc facturile, să mă întreţin. Nu poţi trăi din vânzarea unui tablou, o dată la câteva luni”.
Din artizanat, doamna Gabriela a ieşit la pensie, din pictură, nu şi nici nu intenţionează. Trăieşte din 1.300 de lei lunar şi nu se plânge. Şi-ar dori să mai organizeze o expoziţie, ultima a avut-o acum patru ani. „Am nevoie de pensule, de vopsele, de rame, de multe… Tot ce are nevoie un pictor”.
Ideea asta a avut-o dinaintea pandemiei. Starea de urgenţă, izolarea, veştile sumbre ale verii
n-au făcut decât s-o contureze, să-i dea volum şi perspectivă. Pictoriţa
ştie cum va fi expoziţia, câte tablouri va avea, vreo 40, şi ce va picta în
ele: peisaje din satele noastre. Vrea să scoată la vânzare o parte din lucrări
şi să doneze banii obţinuţi Centrului de zi pentru copii defavorizaţi din
Bilciureşti, Dâmboviţa.
Cu şevaletul pe
stradă în Occident
Viaţa de artist în pandemie i se pare mai grea şi decât
viaţa de artist în comunism. “Fireşte, e şi vârsta la mijloc. Înainte de 1989,
erau câţiva pictori ai curţii, să zic aşa… Ceilalţi ne descurcam cum puteam. Nu
aveai voie să pictezi orice. Când erau sărbători ale partidului, pictorii erau
solicitaţi să facă portrete oficiale. Bine, n-a fost cazul meu, am scăpat de corvoada asta”.
Doamna Gabriela a fost căsătorită timp de 17 ani cu pilotul de raliuri Cornel Căpriţă. “Pentru că soţul meu era sportiv de performanţă,
din când în când, primeam permisiunea să ies din ţară. Dar nu ne dădea voie să
plecăm împreună, se presupunea că am fi fugit. Plecam pe rând”.
Aşa a călătorit
ea la Paris, apoi în sudul Franţei, apoi în Italia, care i s-a părut toată “frumoasă, un muzeu de artă”. “Luam cu mine şevaletul, nişte blugi şi
zece dolari, pe care mi-i dădea mama, să-i ascund în pantof. Pictam în pieţe,
pe unde se adunau pictorii, în Montmartre, de pildă, şi vindeam lucrările. Şi
aşa mai plăteam o noapte de cazare la hotel, să mai pot picta o zi”.
“Povestea mea de dragoste”
Acasă, pe doamna
Gabriela o aşteptau măsuţa de aluminiu, pe care migălea obiecte de artizanat, şi
un soţ temperamental. “Când
intra pe uşă şi mă vedea lucrând, îmi răsturna măsuţa cu totul. Nu suporta să
mă ocup cu altceva, voia să fiu atentă doar la el”. Căsnicia a fost “trepidantă”, aşa o descrie pictoriţa, aranjându-şi buclele după ureche.
“Cursele de maşini începeau în coastă, tremurau maşinile când porneau. Pe mine mă lăsau într-un vârf de deal, de unde era vedere panoramică. Tu stai şi pictează! Ce să pictez? Că întâi trecea poliţia, să elibereze traseul, apoi veneau pompierii… Te uitai tot timpul să vezi dacă trece, că dacă nu ţi-a trecut prin faţă, asta însemna că a intrat în decor… Aşa că n-aveam cum să pictez”.
Cornel Căpriţă a fost campion naţional la raliuri, fosta lui soţie a aflat, însă, repede, că ierarhiile nu sunt totul în sport.
“Nu întotdeauna mi-a venit cu lauri şi cupe, mi-a mai venit şi cu accidente, cu gura într-o parte, vorbind de pe un obraz… Groaznic, am îmbătrânit cu vreo zece ani în perioada aia. Eram complet diferiţi”, îşi aminteşte doamna Gabriela.
S-au despărţit, într-un final, când “erau prea multe fete de gâtul lui, nu ne mai înţelegeam. Şi asta a fost povestea mea de dragoste”.
Doamna Gabriela a
făcut pace cu aceste amintiri. N-are copii. A botezat câţiva micuţi de la
orfelinat. A ajutat o fată de la ţară să meargă la facultate. Şi spune despre
asta că e “cel mai bun lucru
din viaţa ei”.
“Am învăţat psihologie odată cu ea, pentru admitere. A reuşit la asistenţă socială. Acum are familia ei, casa ei şi un serviciu foarte bun. Am suferit mult când a decis să nu mai stea cu mine, după atâţia ani. Îmi spunea mami. Mereu mă întreb unde-am greşit”.
Pe undeva, doamna Gabriela a înţeles ce-i împinge pe pui să-şi ia zborul chiar şi dintr-un cuib ultraprotector. Dar s-a împăcat greu cu despărţirea.
”Sunt un pictor pământean”
Astfel a rămas
doamna Gabriela numai cu Greta. Şi încă Greta mai circulă şi prin curte,
coborând şi urcând ca un drăcuşor silenţios pe scara îngustă. Stăpâna ei iese
mai rar. “Pictorii trebuie să
aibă o memorie bună, să poată picta şi din ce-au văzut cândva”, se consolează
doamna Gabriela.
După 1989, a profitat de libertatea de mişcare şi a călătorit mult, a văzut multe. A pictat mult. Se întreabă şi îşi şi răspunde dacă a făcut bine că n-a mers ”după curente”. “Arta e în legătură cu realitatea, nu trebuie să se îndepărteze prea mult, asta cred eu. Curentele vin şi pleacă”.
Nu e un artist care să-şi verse ofurile pe pânză, cu bidineaua şi găleata de vopsea. Florile doamnei Gabriela vorbesc despre echilibru, despre graţie şi despre recunoştinţă pentru frumuseţea lumii văzute. “Sunt un pictor pământean”.
“Nu aş trăi dacă
n-aş picta”, afirmă artista,
pentru care bucuria pe care le-a adus-o oamenilor a contat mai mult decât
premiile şi recenziile de după expoziţii.
“Când se construiau blocuri în Drumul Taberei, ieşeau ca ciupercile din pământ, am avut o expoziţie la Favorit. Acum avem săli, dar nu mai avem pictori. Bucureştenii îşi cumpărau apartamente şi, pe lângă mobilă, voiau şi tablouri. Era o nebunie”, povesteşte doamna Gabriela.
“Acum câţiva ani, când am expus la Cercul Militar, o doamnă mi-a spus: ştiţi, am cumpărat cu mulţi ani în urmă un tablou al dumneavoastră, când ne-am luat casă. Atât de mult mi-a plăcut şi mi-a purtat şi noroc”.
Chipul brăzdat de îndoieli al doamnei Gabriela se destinde brusc, la această amintire. Îşi priveşte degetele, inelele cu filigran şi pietre, îşi strânge şi desface pumnul, să verifice mobilitatea. Să simtă fiorul acela care-o face să apuce pensula şi să se oglindească în gânduri, în faţa şevaletului. Pentru că ”iubirea pentru ceea ce faci persistă până la adânci bătrâneţi. Nu dispare, e cu tine tot timpul”.
Cine doreşte să o ajute pe Gabriela Predescu-Căpriţă să reuşească să expună din nou poate lua legătura cu redacţia noastră, la adresa libertatea@ringier.ro sau poate dona în conturile Asociaţiei Şansa Ta, cu menţiunea: Pentru Gabriela, conturi deschise la BCR:
- CONT IN LEI RO64RNCB0591123278690001
- CONT IN EURO RO37RNCB0591123278690002
SWIFT:
RNCB RO BU