În anul 1933, în data de 31 martie, la Ploiești, se năștea Nichita Stănescu. Marele poet, scriitor și eseist, care spunea despre limba română că este „dumnezeiesc de frumoasă” ar fi împlinit astăzi venerabila vârstă de 83 de ani.

Din păcate, destinul crunt l-a răpus pe 13 decembrie 1983, la vârsta de 50 de ani.  Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis – de vodcă. Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu s-a stins din viață. A lăsat, însă, în urma sa, versuri și texte care au încântat și încântă generații după generații.

Ales post-mortem membru al Academiei Române, Nichita Stănescu este considerat, atât de critica literară, cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română. A fost laureat al Premiului Herder.

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, de care s-a despărțit după un an. În anul 1962, Nichita Stănescu s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Cu ocazia aniversării marelui scriitor, Libertatea îţi prezintă câteva fotografii inedite cu Nichita Stănescu.

Citate, versuri, idei…

„Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu nu aş scrie şi e o falsă modestie să spui „Domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia, dar nu prea cred dacă am talent sau dacă n-am talent.” Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru că pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug cu o picătură în plus sensibilităţii contemporane, o formulare mai nouă, mai adecvată”
„Hemografia încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată: starea fericirii, adică. E o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii, vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. E abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora”.
„Neîntrebat,/deodată mam născut./Neîntrebat,/deodată voi muri./Eu sunt/Ce ţin minte despre mine/că sunt”. (Belgradul de piatră)

Dreptul la timp
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

 

 

Urmărește-ne pe Google News