Un val de autoritarism după chipul și asemănarea lui Putin se răspândește în democrațiile lumii. Care este rețeta antidotului

Într-o serie de alegeri din ultimii ani, mai multe state democratice au împins în cele mai înalte funcții ale statului lideri autoritari de extremă dreapta care s-au întrecut în a se prezenta drept „antisistem” și a promite o luptă totală împotriva „moravurilor ușoare” din societate, a migrației și a elitelor.

Luna trecută, spre exemplu, alegătorii din Italia au oferit cele mai multe voturi partidului postfascist al Giorgiei Meloni, o politiciană naționalistă care promite să stopeze efectele globalizării, ar vrea să interzică avortul și să limiteze drepturile minorităților sexuale.

În Brazilia, președintele de extremă-dreapta Jair Bolsonaro a pus sub semnul întrebării corectitudinea alegerilor, sugerând că eventuala sa înfrângere ar fi dovada că votul a fost fost fraudat, în cadrul unei conspirații puse la cale de elitele țării.

În Filipine, în acest an, alegătorii l-au ales în funcția de președinte pe fiul fostului dictator Ferdinand Marcos, contrazicând practic idealurile une revoluții acum uitate și prelungind mandatul unei politici autoritare, după o lungă și complicată perioadă sub fostul lider Rodrigo Duterte.

La sfârșitul lunii trecute, președintele rus Vladimir Putin a ținut un discurs care ar putea suna familiar – și, pentru mulți oameni, atractiv – în democrațiile din Statele Unite și mare parte din Europa.

Recomandări

Cum a sancționat o instanță ambiguitatea expresiei „a fi sub influența”. Un polițist judecat pentru consum de droguri a fost achitat prin consultarea DEX

Liderul de la Kremlin s-a dezlănțuit împotriva definițiilor genului, numind ideea o „perversiune”, parte a unei „negări complete a omului (și o) răsturnare a credinței și a valorilor tradiționale” de către „elitele occidentale”.

„Lumea a intrat într-o perioadă de transformări revoluționare”, cărora Rusia își propune să le reziste, a declarat Putin într-un discurs care a reluat retorica politicienilor extremiști favorabili Rusiei.

În Statele Unite, fostul președinte Donald Trump și un număr important de republicani susțin încă că acesta a câștigat alegerile din 2020 și pun în continuare sub semnul întrebării corectitudinea scrutinelor pe care ei nu le-ar câștiga.

Istoricii și politologii spun că această atitudine este un element de bază în deriva oricărei țări către un regim autoritar.

O deziluzie în întreaga lume

La treizeci de ani după ce căderea Zidului Berlinului și prăbușirea comunismului sovietic au anunțat o nouă eră a guvernării democratice și o expansiune uriașă a comerțului global, omenirea – sau cel puțin o parte a ei – intră sub incidența unui val de autoritarism, scrie Washington Post.

Protestele de stradă, libertatea de exprimare, deschiderea granițelor și a legăturilor comerciale, evoluții care au dus la prăbușirea imperiului sovietic, păreau să promită o expansiune vastă a puterii populare. Și, pentru o vreme, democrația s-a instalat în majoritatea fostelor țări-satelit ale blocului estic.

Recomandări

Reportaj în presa rusă despre situația din regiunea Kursk. Discuții între localnici evacuați: „Cum ați ieșit? Noi am mers pe jos, prin păduri” / „Toată lumea știa că Ucraina își aduce trupele”

În mod similar, revoluțiile Primăverii arabe care au început în 2010 au conturat și ele promisiunea – totuși neconcretizată – a unei democratizări în întregul Orient Mijlociu.

Ultimii ani au adus însă un recul brusc în multe părți ale lumii, pe măsură ce globalizarea, polarizarea politică, ascensiunea rețelelor sociale și prăbușirea încrederii în instituțiile democratice au făcut ca mulți oameni să se simtă trădați de guvernele lor, să rămână fără locuri de muncă sau fără meserii, să se simtă însingurați în comunitățile lor, potrivit istoricilor, politologilor și sociologilor.

Rezultatul a fost căutarea soluțiilor naționaliste.

Nu întâmplător, liderii aleși în urma acestor căutări au tendința de a se împrieteni. Premierul Ungariei, Victor Orban, și favorita la șefia guvernului italian, Giorgia Meloni, au luat cuvântul în cadrul unei reuniuni republicane conservatoare, chiar cea care a contribuit la propulsarea mișcării lui Trump în Statele Unite.

„Tendința la care asistăm reflectă o deziluzie în întreaga lume, în urma senzației că procesul democratic nu reușește să producă lideri eficienți și carismatici”, a explicat pentru Washington Post Nikolas Gvosdev, profesor de studii de securitate națională la U.S. Naval War College.

Recomandări

EXCLUSIV | Cine sunt noul director medical și noul director de îngrijiri de la Spitalul Pantelimon

„În țară după țară se răspândește ideea că avem nevoie de lideri puternici care să facă lucrurile să meargă. Și nu este doar în politică: asistăm la valorizarea unor directori executivi din domeniul tehnologiei precum Elon Musk, ca oameni care fac treabă, care rezolvă problemele”, a observat profesorul.

Îmbrățișarea unui model autoritar

Un lucru asupra căruia președintele Joe Biden și Donald Trump sunt de acord este că în acest moment, în SUA, are loc, așa cum spune Biden, „o bătălie pentru sufletul acestei națiuni”, scrie Washington Post.

Cei doi politicieni formulează foarte diferit natura acestei lupte. Pentru Biden, amenințarea este autoritarismul. Pentru Trump, amenințarea este reprezentată de socialism și de bolile interne ale „unei națiuni care eșuează”.

Această polarizare alimentată de cei doi este corozivă și reflectă diviziunile care determină alte mari democrații din întreaga lume să îmbrățișeze lideri populiști, de dreapta, ce promit o întoarcere la ordine, la valorile tradiționale și o concentrare pe nemulțumirile oamenilor muncii.

Trump și-a arătat în mod repetat admirația deschisă pentru liderii autoritari din întreaga lume. El a lăudat spre exemplu guvernul de la Beijing pentru reprimarea mișcării studențești din 1989: ”Asta vă arată puterea forței”.

În timpul campaniei prezidențiale din 2016, Trump a declarat că admiră modul în care dictatorul irakian Saddam Hussein a ucis teroriști. „Nu le-au citit drepturile”, a spus el. „Erau niște teroriști: S-a terminat”, a adăugat el.

Anul acesta, la un miting în Georgia, Trump a lăudat controlul strict pe care președintele chinez Xi Jinping îl menține în China. „El conduce 1,5 miliarde de oameni cu o mână de fier. Da, cred că este inteligent”, a concluzionat fostul lider de la Casa Albă.

Tot în acest an, Trump a calificat drept „genială” justificarea lui Putin pentru invadarea Ucrainei, spunând că autocratul rus este „un tip dur, are mult farmec, multă mândrie și își iubește țara”.

Tot mai mulți republicani adoptă genul acesta de retorică, aparent de succes. Guvernatorul republican al Floridei, Ron DeSantis, posibil candidat la președinție, a acuzat țări precum Canada și Australia – cunoscute mai degrabă pentru buna guvernare – de autoritarism, din cauza măsurilor mai stricte luate în pandemie.

În același timp însă, el a propus crearea unei forțe militare „care să nu fie constrânsă de guvernul federal”, pentru a face față urgențelor locale, precum și a unei agenții de stat însărcinate cu protejarea „integrității alegerilor”.

„Populism, polarizare și post-adevăr”

Nu este o coincidență faptul că liderii populiști, mulți dintre ei provenind din mediul de afaceri sau din alte medii apolitice, sunt în ascensiune în multe țări, în aceeași perioadă.

„În fiecare dintre aceste țări, mișcările de extremă dreapta au exploatat resentimentele pe care globalizarea le-a acutizat”, a declarat pentru cotidianul american Kathleen Frydl, istorică la Universitatea Johns Hopkins, unde studiază instituțiile conservatoare.

„Fiecare țară are propriile motive care fac ca autoritarismul să fie mai atrăgător, propriile inegalități sau tensiuni rasiale. Dar există o validare în toate aceste țări, în care liderii de extremă dreapta îl pot indica pe Putin drept model de autoritate și control”, a adăugat experta.

Ceea ce au în comun regimurile autoritare este că își au rădăcinile în ceea ce Moisés Naím, un fost ministru al cabinetului venezuelean, în prezent cercetător la think-tank-ul Carnegie Endowment for International Peace din Washington, numește cei trei „P”: populism, polarizare și post-adevăr.

Liderii populiști folosesc metoda „dezbină și cucerește” pentru a explica totul, a spus Naím.

„Prin politica identitară, partidele devin ca niște cluburi sportive, polarizând oamenii în tabere dure și fixe. Iar odată cu ascensiunea rețelelor sociale, totul este permis și oamenii nu mai știu pe cine să creadă, ceea ce ne duce în era post-adevărului”, a explicat acesta.

Într-o perioadă în care guvernele din întreaga lume consideră că este „diabolic de dificil să ofere ceea ce cetățenii simt că merită”, cei trei „P” au drept rezultat o dorință pentru ordinea pe care o promit liderii autoritari, a declarat Naím.

Neîncredere și nesiguranță

În Statele Unite, încrederea în guvern, mediul de afaceri, mass-media și alte instituții importante este în declin de zeci de ani, scrie Washington Post.

Un sentiment omniprezent de nesiguranță s-a răspândit în rândul multor americani după atacurile de la 11 septembrie 2001, pandemia COVID și tulburările economice care au urmat, precum și după prăbușirea comunităților locale, pe măsură ce internetul a naționalizat cultura.

Toate acestea au determinat Institutul Internațional pentru Democrație și Asistență Electorală să concluzioneze că Statele Unite se află într-un „regres democratic”.

Putin a fost foarte mulțumit că poate să încurajeze nesiguranța care duce la susținerea unor astfel de demonstrații de forță. Președintele rus și-a îndrumat guvernul să intervină în alegerile prezidențiale americane din 2016, pentru a submina încrederea în procesul democratic și pentru a-l ajuta pe Trump să câștige, potrivit agențiilor de informații americane.

De asemenea, el s-a agățat de controverse precum politica de gen, așa cum a făcut în discursul său de săptămâna trecută, „ca parte a unui efort deliberat de a destabiliza politica țărilor occidentale”, a declarat Gvosdev.

Dar polarizarea și răspândirea dezinformării, care au modificat politica americană, au provenit în primul rând din schimbările interne, nu din interferența Rusiei, a subliniat profesorul Gvosdev.

În acest moment, pentru mulți americani, ideea că democrația țării este amenințată nu cântărește la fel de mult ca impactul inflației și schimbarea naturii muncii în epoca pandemiei și a evoluției tehnologice masive.

Un nou sondaj al Universității Monmouth i-a întrebat pe oameni care sunt cele mai importante probleme pe care le iau în calcul atunci când votează la alegerile legislative din 8 noiembrie din SUA.

În jur de 54% au citat preocupări legate de economie și costul vieții, în timp ce 38% au spus că sunt cel mai mult preocupați de drepturile fundamentale și de procesele democratice.

Republicanii au pus în proporție covârșitoare economia pe primul loc – 71% dintre ei – iar democrații au pus în mare parte drepturile pe primul loc, cu 67%.

Un val de populism. Cât va dura?

Deși există o idee comună acceptată că partidele și mișcările autoritare au câștigat teren în multe țări, succesul final și impactul de durată al acestui val de populism de extremă dreapta rămâne un subiect de mare dezbatere.

Unii lideri politici și academicieni se tem de o epocă lungă a guvernării autoritare, determinată de promisiunea de a reda oamenilor muncii o parte din stabilitatea și securitatea care au fost măturate de globalizare și de automatizare.

Alții spun însă că valul autoritarist va fi doar atât, un val de scurtă durată care se va retrage pe măsură ce devine evident că populiștii nu au soluții bune pentru nemulțumirile majorității oamenilor.

„La fel de repede cum câștigă avânt, mișcările autoritare îl vor pierde, pentru că nu își vor potea îndeplini promisiunile”, a asigurat profesorul Gvosdev. „Ele sunt inevitabil prinse în capcana corupției, deoarece au o abordare de tipul «reguli pentru tine, dar nu pentru mine»”, a adăugat el.

Gvosdev i-a citat pe Bolsonaro, Viktor Orban și Rodrigo Duterte, fostul președinte al Filipinelor, drept exemple de lideri autoritari care au fost criticați pentru ipocrizia percepută și pentru corupția din administrațiile lor.

Guvernele autoritare iau în general puterea cu ajutorul unor figuri carismatice precum Trump, Bolsonaro, Orban sau Silvio Berlusconi, omul de afaceri care a condus țara timp de aproape patru mandate de prim-ministru, între 1994 și 2011.

În multe cazuri, acești lideri se impun cu un discurs care susține că ei și doar ei pot rezolva probleme țării.

Dar se vor stinge valurile populiste atunci când dispar de pe scenă acești lideri? Analiștii sunt împărțiți atunci când oferă răspunsul la această întrebare. Unii spun că ar fi o greșeală să presupunem că plecarea unui lider dominant înseamnă sfârșitul valului autoritarist din istoria țării respective, scrie Washington Post.

În Statele Unite, Frydl a observat că anti-intelectualismul și atitudinile de persecuție ale McCarthyismului – cruciada anticomunistă condusă de senatorul Joseph McCarthy în anii 1950 – nu s-au încheiat odată cu căderea în dizgrație a senatorului.

Mai degrabă, a remarcat ea, McCarthyismul a contribuit direct la popularitatea Societății John Birch, o organizație rasistă și antiimigrație, în anii 1960, la campaniile prezidențiale rasiste ale lui George Wallace din 1968 și 1972 și, mai departe, la discursul lui Trump, care a vorbit în mod repetat despre daunelor aduse societății americane de imigranții mexicani și musulmani.

„Ne amăgim crezând că atunci când omul dispare, dispare și mișcarea”, a spus Frydl.

Tendințele latente către extremism persistă adesea într-o societate, „dar de obicei este nevoie de un lider carismatic pentru a le scoate în evidență”, a spus și Gvosdev. Cazul SUA este sugestiv, a spus Gvosdev. „Întrebarea este dacă Trumpismul poate fi susținut de un lider mai eficient”, a spus el.

Rețeta luptei împotriva autoritarismului

Există două modalități principale prin care țările ies singure dintr-o spirală autoritară, spun istoricii.

În unele cazuri, liderii politici iau atitudine în favoarea democrației, așa cum a făcut Franklin D. Roosevelt în fața manifestațiilor pro-naziste care au izbucnit în unele părți ale Statelor Unite în primii ani de guvernare a lui Adolf Hitler.

În alte cazuri, rezistența la regimul autoritar vine de jos, de la activiști, sindicate sau grupuri politice – așa cum s-a întâmplat în Germania de Est, Africa de Sud și în timpul mișcării americane pentru drepturile civile.

Sfârșitul unei guvernări autoritare nu este simplu, a declarat Frydl. Dar nici nu este întotdeauna necesar ca o societate să condamneformal îmbrățișarea extremismului și să îi forțeze pe adepții acestuia să se pocăiască.

În vreme ce Africa de Sud și Republica Cehă s-au confruntat cu trecutul autoritar prin înființarea unor comisii oficiale pentru adevăr și reconciliere, Germania de Vest și Japonia s-au transformat după cel de-al Doilea Război Mondial în democrații înfloritoare fără a trece prin acest tip de proces.

„Nimeni nu poate prezice prăbușirea unui regim autoritar, dar cunoaștem ingredientele”, a declarat Naím. „Alegeri, un sistem judiciar independent, limitarea mandatelor – aceasta este rețeta magică. Obișnuiam să vorbim despre această rețetă pentru republicile bananiere, dar acum se aplică și Statelor Unite”, a spus acesta.

Urmărește-ne pe Google News