În România s-a întâmplat deja de trei ori ca cel care câștigase primul tur să îl piardă pe al doilea.
În primul din aceste cazuri favoritul era chiar președintele în funcție. Totuși, în toate aceste cazuri diferența între cei doi finaliști din primul tur era puțin mai mică decât de data aceasta.
Fundație apolitică, formată din profesori în științele sociale și cercetători, Median Research Centre (MRC) este colaborator academic al Libertatea pentru alegerile prezidențiale. ONG-ul este și cel care a elaborat TestVot, un instrument care încearcă ”să treacă dincolo de teme simbolice și polarizante sau conflicte interpersonale și se axează pe acțiunile concrete pe care le au în vedere candidații”.
- În 1996, președintele Ion Iliescu a luat 32,25% din voturi în primul tur, cu 4 puncte mai mult decât Emil Constantinescu. În al doilea tur, Constantinescu a câștigat, cu 54,41% din voturi.
- În 2004, Adrian Năstase a luat 40,94% în primul tur, depășindu-l pe Traian Băsescu cu 7 puncte, dar a pierdut în turul doi, când Băsescu a luat 51,23%.
- În 2014, Victor Ponta a avut 40,44% din voturi în priml tur, iar Klaus Iohannis 30,37, diferența dintre aceștia fiind de aproximativ 10 puncte. Președintele Iohannis a ieșit învingător în turul al doilea, luând 54,43% din voturi.
Așa cum am făcut-o și acum cinci ani, am analizat rezultatele alegerilor prezidențiale din mai multe țări europene, pentru a vedea cât de frecvent și în ce condiții se răstoarnă clasamentul în turul al doilea.
Răsturnările de situație nu sunt o raritate
Analiza acoperă 18 state din Europa de Vest, Europa Centrală și de Est și din Balcani, care au avut alegeri prezidențiale directe în două tururi. (În ordine alfabetică, țările incluse sunt: Bulgaria, Cehia, Croația, Cipru, Finlanda, Franța, Lituania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Republica Moldova, România, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina).
Am luat în calcul toate alegerile după 1990, cu câteva excepții pentru anumite țări care au devenit independente sau stabile mai târziu. (Spre exemplu, în cazul Serbiei am început cu anul 2004).
În total, am colectat date despre 88 de alegeri prezidențiale.
Dintre acestea, 68 de alegeri au avut două tururi; doar în aproximativ un sfert din cazuri s-a întâmplat ca un candidat să iasă învingător încă din primul tur.
Răsturnările de situație în turul al doilea nu sunt o raritate. Din cele 68 de scrutinuri cu două tururi, 32% s-au soldat cu victoria celui care s-a plasat pe locul secund în primul tur (22 cazuri).
Contează, însă, și distanța între cei doi finaliști din primul tur, și dacă e o proporție foarte mare de votanți care nu a votat pentru niciunul din cei doi.
E destul de rar ca o distanță mai mare de 10 puncte să fie depășită
Cu cât este mai mare avantajul favoritului în turul întâi, cu atât are mai mult de recuperat contra-candidatul.
După cum ilustrează graficul de mai jos, atunci când diferența dintre finaliști este de mai puțin de 10 puncte, se produc răsturnări de situație în aproape 40% din cazuri.
Însă atunci când diferența este de 10 puncte sau mai mult, e mai rar ca cel de pe locul doi să câștige. În acest eșantion am avut 30 de alegeri unde diferența între finaliștii din turul întâi a fost mai mare de 10 puncte și doar în 23% din cazuri s-a întâmplat ca favoritul să piardă în cele din urmă.
O răsturnare de situație ar putea fi mai ușoară dacă o mare parte din votanții din turul întâi n-a optat pentru niciunul din cei doi finaliști. Cu alte cuvinte, dacă sunt multe voturi de capturat în turul doi, șansele contra-candidatului de a recupera ar putea fi mai mari. Însă cazul României în 2019 nu este unul deosebit; nu vorbim de o proporție extraordinar de mare de votanți care a preferat pe altcineva decât pe Iohannis sau Dăncilă (40%). În plus, în eșantionul de alegeri pe care l-am analizat, proporția de voturi care s-a dus la un candidat ce n-a intrat în finală a fost undeva între 20 și 45% în majoritatea cazurilor, și așa cum arată și graficul, în intervalul acesta nu pare să fie o relație clară între proporția de voturi „pierdute” în turul întâi și apariția unei răsturnări de situație.
Se întâmplă ca președintele să fie învins – dar nu foarte des
Nu se întâmplă foarte des ca președintele în funcție să piardă alegerile, asta și pentru că un președinte care se știe nepopular poate decide – de unul singur sau sub presiunea partidului – să nu candideze din nou.
În eșantionul nostru, avem 39 alegeri în care unul din concurenți a fost președintele în funcție, iar în 70% din cazurile acestea, președintele a ieșit învingător.
În majoritatea acestor situații, însă, diferențele între cei doi finaliști din primul tur au fost mai mici decât sunt acum în România (în doar 4 cazuri, diferența între primul și al doilea loc a fost de peste 10 puncte procentuale.
Din cele 12 cazuri când președintele a pierdut, în jumătate din situații acesta era pe locul întâi în primul tur, în 5 cazuri fusese pe locul al doilea după primul tur, iar într-un singur caz nu a existat un al dolea tur.
Trei răsturnări de situație din trecut
Câteva cazuri de răsturnări de situație, când președintele în funcție a pierdut în al doilea tur, ilustrează dinamicile care pot duce la un astfel de rezultat.
Primele două cazuri le-am discutat și acum cinci ani, ele arătând că poate fi decisiv cum se alinază electoratul candidaților eliminați în primul tur. Primul caz este acela al Republicii Moldova în anul 1996, când președintele Mircea Snegur a obțin 38,8% din voturi în primul tur dar a fost învins în cele din urmă Petru Lucinschi, care a luat 54% din voturi în turul doi.
Aproximativ 45% din votanți aleseseră pe altcineva în turul întâi, iar unul din principalii candidați fusese Vladimir Voronin, reprezentantul Partidului Comunist, care i-a acordat lui Lucinschi susținerea sa împotriva președintelui Snegur.
Ceea ce i-a permis lui Lucinschi să îl depășească pe Snegur a fost, pe de o parte, proporția deloc neglijabilă de voturi disponibile de la alte formațiuni și, totodată, poziționarea sa ca „moderat” în ceea ce privește relația cu Rusia și România, în comparație cu Snegur, care era perceput ca fiind mai pro-român.
Ucraina anului 1994 a fost un caz similar din punctul de vedere al principalelor clivaje electorale. Comparat cu cazul Moldovei, aici distanța între principalii candidați fusese mai mică în turul întâi iar proporția electoratului care votase pentru candidații eliminați era și ea mai mică. (28%).
Totuși, Leonid Kuchma l-a învins în turul doi pe președintele Leonid Kravchuk prin votanții candidaților ce favorizau o relație apropiată cu Rusia. Kuchma, care fusese la aproape 7 puncte în urma lui Kravchuk, a câștigat alegerile cu 53,42% din voturi.
Avem desigur și un caz românesc în care președintele în funcție – și favoritul în urma primului tur – a pierdut în fața challenger-ului în al doilea tur.
Este vorba de anul 1996, când Ion Iliescu a câștigat primul tur la mică distanță de Emil Constantinescu, dar Constantinescu a câștigat cu o majoritate de aproximativ 4 puncte turul al doilea.
În acest an, primul tur al alegerilor prezidențiale și alegerile parlamentare au avut loc simultan, pe 3 noiembrie, iar Convenția Democrată Română și candidatul său la președinție au venit la putere simultan, pe fondul unui avânt către schimbare.
CDR a luat 30.17, respectiv 30.7% din voturile pentru Camera Deputaților și pentru Senat, asta după ce la alegerile locale din iunie 1996 deja avusese o performanță comparabilă cu cea a Partidului Democrației Sociale din România (PDSR): 17.56% din voturile pentru consiliile județene (comparat cu 16.35% pentru PDSR) și 26.95% din voturile pentru consiliile locale (comparat cu 17.06% pentru PDSR).
Situația de astăzi în România are anumite similarități cu cea din 1996 – un avânt către schimbare, ascensiunea unor noi forte politice sub forma USR și PLUS – dar există și diferențe importante.
Dacă atunci Ion Iliescu era președinte din 1990, iar PDSR era guvernare – și deci cei care își doreau o schimbare înclinau către challenger-ul președintelui în funcție – astăzi imaginea lui Iohannis este puțin mai neclară.
Pe de o parte, este președintele în funcție de 5 ani, deci nu este o figură mai nouă (cum ar fi fost Dan Barna, candidatul USR-PLUS). Pe de altă parte, Iohannis poate fi văzut ca un candidat viabil al „opoziției” la PSD, al cărui guvern Dăncilă a fost înlăturat relativ recent.
În plus, faptul că Viorica Dăncilă de-abia și-a încheiat recent mandatul (controversat) de premier înseamnă că poate încă suferi „penalizarea” pentru faptul de a fi fost la guvernare.
Așadar cu toate că există anumite similarități cu momentul 1996, avântul către schimbare și penalizarea establishment-ului nu-l va afecta negativ pe Iohannis în turul al doilea, atâta vreme cât electoratul pro „schimbare” îl preferă alternativei.
Dacă președintele Iohannis ar fi să piardă în al doilea tur, nu ar fi o situație complet unică. N-ar fi nici măcar prima oară când un președinte român în funcție ar pierde alegerile.
Însă date fiind diferența de puncte între Iohannis și Dăncilă, faptul că o parte din electoratul candidaților eliminați în primul tur se va alinia în spatele președintelui, și faptul că PSD condus de Dăncilă tocmai a fost la guvernare, este puțin probabilă o răsturnare de situație în turul al doilea.