Victoria militară a Azerbaidjanului în conflictul prelungit de 35 de ani cu Armenia pe tema regiunii disputate Nagorno-Karabah arată limitele puterii Moscovei, în mod tradițional parteneră și aliată a Erevanului.

Strategia postsovietică a Moscovei a vizat adesea alimentarea conflictelor regionale. În încercarea de a-și slăbi vecinii apropiați, Rusia a generat crize în Ucraina, Republica Moldova și Georgia.

Cu această ocazie însă, Kremlinul a fost nevoit să se adapteze la puterea tot mai mare a Azerbaidjanului și să sacrifice practic un vechi aliat.

A fost un pas pe care guvernul de la Erevan l-a prevăzut. La începutul lunii, înainte de actuala criză, Nikol Pașinian, prim-ministrul Armeniei, deplângea faptul că dependența istorică a țării sale de Rusia ca partener de securitate a reprezentat „o greșeală strategică”.

În acel moment, scrie The Guardian, era deja clar că Rusia este prea ocupată în Ucraina pentru a împiedica Azerbaidjanul să recâștige în cele din urmă controlul regiunii disputate cu Armenia.

Karabah este o problemă de importanță mai mică pentru Moscova

Pe de o parte, evoluția conflictului din Nagorno-Karabah arată limitele puterii Moscovei.

„Resursele rusești sunt în mod evident limitate”, a explicat pentru The Guardian James Nixey, un expert în Rusia al think tank-ului Chatham House. „Karabah este în mod clar o problemă de importanță mai mică pentru Moscova, nu este un loc precum Crimeea sau Siria din care este posibil să se proiecteze forța”, a adăugat el.

Pe de altă parte, situația arată și faptul că echilibrul geopolitic a evoluat într-un mod tot mai incomod pentru Rusia.

„Într-un fel, Rusia a ales țara greșită”, a declarat Neil Melvin, director la think tank-ul Royal United Services Institute. „Azerbaidjanul este mult mai aproape de Rusia: cele două au graniță comună. Este clar cine este acum forța dominantă în sudul Caucazului”, a mai spus acesta pentru cotidianul britanic.

Argumentele analistului sunt ancorate în realitatea evidentă. Azerbaidjanul este o țară mai mare și mai bogată decât Armenia. În plus, este o autocrație, asemenea Rusiei.

Economia țării, susținută de rezerve mari de petrol și de gaze naturale, își poate permite o armată mai puternică – bugetul său de apărare de 2,64 miliarde de dolari este de 3,5 ori mai mare decât cel al vecinului său, potrivit cifrelor Institutului Internațional pentru Studii Strategice.

Cum s-a impus Azerbaidjanul

Guvernul de la Baku a format o alianță eficientă cu Turcia, care i-a furnizat dronele Bayraktar TB2, cele care l-au ajutat să câștige ultimul război din 2020, un conflict de 44 de zile în care Azerbaidjanul a făcut primii pași spre preluarea controlului în Nagorno-Karabah.

În 2020, Azerbaidjanul a recucerit teritoriile pierdute în 1994 și, în pacea care a urmat, a lăsat în mâinile etnicilor armeni doar nucleul regiunii Nagorno-Karabah.

Aproape 2.000 de pacificatori ruși au intervenit pentru a controla granițele și pentru a proteja micul coridor Lachin, care făcea legătura între regiunea disputată și Armenia propriu-zisă.

Dar, în perioada premergătoare războiului din Ucraina, Azerbaidjanul a apelat și la Moscova. Președintele Ilham Aliyev, al cărui tată a fost cândva oficial KGB și membru al politburo, a călătorit la Moscova cu două zile înainte de invazie pentru a semna un acord de alianță cu Vladimir Putin.

Ulterior, Azerbaidjanul a fost de acord să cumpere gaz din Rusia, generând semne de întrebare cu privire la faptul că va folosi aceste livrări pentru a-și îndeplini propriile angajamente față de UE.

Ultimul atac al Azerbaidjanului de săptămâna trecută asupra Nagorno-Karabah a durat doar 24 de ore. În timpul asaltului, mai mulți pacificatori ruși au fost uciși de forțele de la Baku. Aliyev a sunat la Kremlin pentru a-și cere scuze a doua zi, iar problema pare în mare parte închisă, fără ca Moscova să emită vreo plângere semnificativă.

Rusia va încerca să beneficieze și de noua situație. La sud de Azerbaidjan se află Iranul, unul dintre puținii aliați apropiați ai Rusiei, iar cele trei țări au convenit în luna mai să construiască un nou coridor feroviar de-a lungul Mării Caspice, deși afirmațiile Moscovei cum că ar putea crea o rută comercială care să rivalizeze cu cea a Canalului Suez par a fi extrem de optimiste, scrie The Guardian.

„Realitatea este că Rusia slăbește de ceva timp”

Oficialilor de la Erevan nu le-au mai rămas prea multe de făcut. Prim-ministrul Armeniei s-a plâns că Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), dominată de Moscova și formată din șase țări, nu i-a venit în ajutor, iar unii speră că acum guvernul armean va încerca să se orienteze spre vest.

Parlamentul său va lua acum în considerare posibilitatea de a recunoaște Curtea Penală Internațională, un pas care l-ar putea împiedica pe Vladimir Putin, inculpat de Haga, să viziteze Armenia. Este doar un pas din această posibilă reorientare geopolitică.

Este posibil ca incapacitatea sau lipsa de dorință a Rusiei de a proteja Armenia să nu aibă implicații majore pentru alte conflicte înghețate postsovietice, deoarece țările implicate au mai puțină putere decât Azerbaidjanul sau pur și simplu mai puțină ostilitate față de Moscova, scrie The Guardian.

Magomed Torijev, jurnalist și expert în regiunea Caucazului, a observat că guvernul Georgiei este „din ce în ce mai prietenos cu Rusia”, fără un interes puternic în încercarea de a recupera Osetia de Sud sau Abhazia, în timp ce Republica Moldova, cu propriii separatiști din Transnistria, nu este pregătită să provoace Kremlinul.

În alte țări, cum ar fi Siria, alianța Rusiei cu regimul aflat la guvernare va contribui la protejarea poziției acestuia. Prezența Moscovei va fi, prin urmare, una de lungă durată, dacă nu va fi contestată direct.

Ceea ce s-a schimbat însă, spun experții, este faptul că țări mai puternice, precum Ucraina și Azerbaidjan, sunt dispuse și capabile să provoace Rusia ca niciodată înainte.

„Realitatea este că Rusia slăbește de ceva timp”, a declarat Neil Melvin.

Urmărește-ne pe Google News