3 comentariiCuprins:
Este o fotografie a unei epoci
Vasile Ernu: O banană lipită cu bandă adezivă pe un perete s-a prezentat drept operă de artă și s-a vândut cu o sumă exorbitantă. Ce a fost asta? O operă de artă, un fenomen cultural sau o speculație pentru snobi?
Dan Popescu: Răspunsul scurt este: e o operă de artă de calibrul Pătratului negru a lui Malevici sau Pisuarul lui Duchamp care „fotografiază” o anumită epocă. Malevici cu lucrarea lui puncta limita modernismului secular. La fel și Marcel Duchamp cu Fântâna (Pisuarul) prindea într-o lucrare apariția esteticii perfecte a industriei care schimba detaliile imaginației umane.
La Cattelan avem un fel de logo ironic al situației economico-sociale globale infuzate de mercantilism animalic. Deci, da, e o operă conceptuală de artă, un fenomen cultural care creează valuri planetare, dar nu e neapărat o speculație pentru snobi. Cei care au imaginat lucrarea nu sunt snobi (țin cont de sensul etimologic „Sine nobillitate”). Ei au un gust desăvârșit.
– Hai să definim mai întâi cine este autorul și unde se încadrează el în câmpul artistic.
– Maurizio Cattelan e un artist contemporan plin de umor. Lucrările lui sunt comentarii deghizate ironic la adresa lumii artei și a societății în care trăim. Un prankster artist. El este cel care și-a lipit cu scotch galeristul de perete. El a făcut un pisuar din aur masiv în care oamenii erau îndemnați să se ușureze, el a făcut lucrarea „La nona Ora” unde papa Ioan Paul al II-lea e strivit de un meteorit. „Comedian” de acum, banana cu scotch, e o altă lucrare din palmaresul lui. Am discutat mai pe larg despre el și banana lui aici.
Arta ca experiment
– Cum poate deveni o banană o operă de artă? Arta nu era cea cu frumosul, genialitatea, extazul, contemplația? Ce face ca un obiect banal să devină o operă de artă?
– Arta are legătură cu frumosul și contemplația, firește, uneori cu genialitatea și mai rar cu extazul. Dar odată cu arta modernă a secolului XX au început să conteze și alte aspecte. Artiștii au început să experimenteze, să testeze limitele artei. De ce? E o discuție largă, faptul că arta încerca să se autonomizeze a produs obsesia experimentării limitelor. Astfel, au apărut noi modalități de exprimare artistică: performance-ul, instalațiile artistice, land-art, video-art, artă conceptuală, body-art etc.
E nevoie de un mic interes în zona artei contemporane și te poți lămuri cum s-a ajuns de la un Rembrandt la o lucrare de Duchamp. Și aici revin la întrebarea ta: un obiect banal poate deveni o operă de artă când devine o reprezentare a ceva mai mult decât e el. Spre exemplu, imaginea bananei din posterul lui Warhol de pe albumul lui Velvet Underground and Nico e o reprezentare a unei banane. În cazul lui Catellan, banana intră într-o combinație plastică cu scotch-ul, nu e o simplă banană. Fără această însoțire compozițională ar fi fost greu să devină o operă de artă cu asemenea impact. Mă amuză să văd titlurile senzaționaliste de tipul „o banană a costat…”, nu, domle, construcția cu scotch-ul (neapărat gri) face lucrarea. De fapt, imaginea acestei suprapuneri plus dezbaterea din jurul ei este lucrarea de artă.
– Boris Groys îmi povestea odată că a fost la o expoziție cu opere „ready-made” și din întâmplare a ieșit cu un obiect expus acolo, pe care l-a confundat cu unul obișnuit. A fost oprit de poliție, de cei de la control. El, marele teoretician al artei, a confundat un obiect de artă cu ceva nor valoric, nonartistic – poliția, nu. De unde a dedus că singurii care mai pot defini ce este o operă de artă sunt polițiștii și vameșii. Cine definește ce mai este arta azi?
– Au tot existat situații de tipul poveștii lui Groys. Dar părerea mea e că se alintă. El știe răspunsul la această întrebare. Dacă reușea să plece cu obiectul respectiv (probabil un obiect de larg consum) și nu era prins, el nu putea veni cu el, să zicem la o casă de licitații, și să-l vândă ca „artă” decât dacă avea o dovadă a furtului. Obiectul acela era „artă” numai în spațiul sacru al expunerii de artă. El a continuat să fie artă pentru că l-au prins polițiștii.
Ca să răspund la întrebarea ta: în cazul profesioniștilor acestui instinct uman numit artă, evident că lumea artei decide ce e arta. Iar lumea artei e alcătuită din artiști, curatori, muzee, galerii, critici și amatori. E o colectivitate difuză care crește încontinuu. Am numit arta un instinct, pentru că-l găsesc ca fiind definitoriu pentru om. Omul nu face unelte, bâta originară a fost mai întâi o sculptură. Omul este un artist. Dar ce numim noi „artist” este doar un individ care-și conștientizează mai mult acest instinct, alege să se ocupe în special de el și transformă asta într-o profesie. Își dedică toată viața acestui studiu.
– Pictorul suprarealist René Magritte a pictat o pipă – lucrarea „Trădarea imaginilor” – și a scris acolo: Aceasta nu este o pipă. De ce?
– Păi iată o lucrare ironică. Titlul e relevant: „Trădarea imaginilor”, da, deși vedem imaginea unei pipe, e clar că nu putem s-o folosim ca pe o pipă. Nu putem fuma cu ea. În privința asta, toate imaginile sunt trădătoare. În lucrare, Magritte pune dedesubtul pipei-imagine acea butadă „Ceci nest pas un pipe”, tocmai pentru a atrage atenția asupra acestei situații a vizualului. Se deschide o discuție unde poți merge mai departe: dar senzațiile vizuale ale obiectelor cât de reale sunt? Iată cum de la artă poți face un salt înspre filozofie.
– Spune-mi, te rog: o operă de artă se face pentru a fi expusă sau a fi vândută?
– Există toate variantele. Adică și astea două de care întrebi tu. Din experiența mea, lucrările cele mai bune au un grad de necesitate interioară pentru artist. Adică sunt făcute chiar dacă nu ar fi imediat expuse sau vândute.
Funcția de început a lucrării de artă ține de realitatea interioară a artistului
– În epoca clasică se vorbea despre opera de artă ca despre ceva ce trebuie contemplat: azi se pare că această funcție dispare. Care mai este funcția operei de artă contemporane?
– Nu, nu dispare. Doar că nu mai e singura ei funcție. Funcția de început a lucrării de artă ține de realitatea interioară a artistului, e o pedală sufletească cu care el își rezolvă niște probleme existențiale. Mai apoi, lucrarea de artă poate avea mai multe funcții: critică la adresa lumii artei sau a societății, artiștii sunt seismografi ai societății, dacă vrei să știi unde este gaura în aura energetică a unei colectivități, e util să-i întrebi pe artiști.
– Este una pur comercială? Sau poate politică?
– Noutatea de vreo 30 de ani în zona artei și nu numai este omniprezența unui comercialism atroce. Față de acest aspect The Comedian a lui Cattelan face referire.
– Pe multă lume o irită prețul: cum e posibil ca și ceva „atât de banal” să devină atât de scump? Cum se fac prețurile, că aici pare că se încalcă toate regulile economice pe care le cunoaștem?
– Păi, până și Marx cu teoria lui valoare-muncă ajungea la un paradox în cazul artei. Tot el spunea că în cazul artei nu se poate stabili un preț așa-zis obiectiv. O lucrare de artă, chiar și una conceptuală ca aceasta, poate face oricât. Ea e de nevandalizat, degeaba a fost mâncată banana de un vizitator. Ea oricum se schimbă la 7 zile. Ea nu poate fi vandalizată decât dacă cineva mănâncă toate bananele din lume și nu se mai produc scotch-uri gri. Și nici atunci, pentru că ea trăiește în imaginile ei, nu în concretețea materialelor ei. E curios cum oamenii nu găsesc ceva neobișnuit ca o inovație, ideea unui mecanism să poată costa foarte mult dacă este patentată, dar ideea unei lucrări, nu.
Gândiți-vă așa: dacă o firmă de publicitate ar fi zis asta: vreau un logo care să aibă impact imediat și global. Cât credeți că ar fi costat? Sute de milioane și n-ar fi avut efectul acesta de bombă culturală pe care l-a avut lucrarea lui Cattelan. Efectul acesta a fost cu putință pentru că lucrarea este impecabilă. Am discutat din punct de vedere artistic în filmul de mai sus de ce e așa.
– Mai spune-mi, te rog: în acest proces de definire a operei de artă, a prețului, care mai e rolul galeriei și muzeului? Care e diferența dintre cele două?
– Galeria este parte dintr-un mediu comercial al tranzacționării artei. Galeriștii sunt scouterii, antrenorii de juniori, cum s-ar zice. E partea cea mai vie a sistemului. Muzeele, deși venerabile, sunt finalul aventurii unei opere de artă. Ajunsă acolo, lucrarea intră într-un fel de sobrietate funerară, foarte importantă, de altfel. Prețul se stabilește între acești doi poli când încă lucrarea își schimbă proprietarii. E o situație de parcurs.
– Acum, spune-mi, te rog, cinci artiști vizuali preferați din România dintre cei care sunt activi.
– Cum sunt galerist, de obicei, preferințele mele se transformă în fapte. Astfel, dacă aș numi doar 5, ar fi nedrept față de mine și față de ei. Lumea îmi știe preferințele. E suficient să vedeți activitatea galeriei Hart de 22 de ani.