ComenteazăÎn urmă cu 10 ani, Pugh, a fost victima unui atac de stradă atunci când a ieșit dintr-un pub și, în urma loviturilor primite de atacatori a suferit fracturi ale craniului și un chist în interiorul creierului care a ajuns să măsoare 10 x 4 cm.
A urmat una dintre cele mai dificile perioade din viața sa, a rămas cu incapacitate de vorbire coerentă, oboseală cronică și dificultăți de mobilitate. „A trebuit să învăț să mă merg și să vorbesc din nou și cel mai important să accept faptul că nu mă voi recupera niciodată pe deplin”, spune el. „Viața a fost o luptă pentru mine și pentru familia mea”. El a petrecut 13 luni în spital, iar în luna a patra a început să manifeste primele semne de râs patologic.
„Eram într-o întâlnire cu consultantul meu, cu terapeuții și cu familia mea pentru a discuta despre viața și viitorul meu. Când au început să vorbească despre mine, m-am speriat și mi s-a declanșat ceva în creier care m-a făcut să izbucnesc în râs. Eu simțeam de fapt că plâng, dar ceea ce se vedea era un râs isteric”, povestește britanicul.
La început, nimeni nu i-a înțeles comportamentul, familia lui a crezut chiar că face o scenă în public pentru a cere atenție. Dar după câțiva ani în care astfel de scene au continuat să apară, Pugh a fost diagnosticat cu ”râs patologic”.
Specialiștii explică faptul că această situație apare atunci când există o deconectare între lobul frontal al creierului – care ține sub control emoțiile – și cerebelul – care reglează expresia emoției. Denumirea științifică a ”râsului patologic” este Pseudobulbar Affect ”BPA” și afectează în general persoanele cu afecțiuni neurologice sau leziuni cum ar fi cele provocate de accident vascular cerebral, scleroză multiplă sau boala Alzheimer.
„Termenul se referă la expresia necontrolată a emoției, care este disproporționată sau inadecvată față de contextul social și poate fi incompatibilă cu ceea ce persoana se simte efectiv”, a explicat Andy Tyerman, neuropsiholog clinician.
Paul Pugh spune că el își dă seama când vrea să râdă sau să plângă, doar cei din jurul lui nu își dau seama de acest lucru. ”De-a lungul timpului unii s-au supărat și au reacționat prin a fi sarcastici cu mine sau chiar agresivi și au încercat să-mi rănească sentimentele pentru că ei credeau că râd de ei”, explică bărbatul. Tot el mai spune că ”Este uimitor cât de important este râsul. Îl luăm ca pe ceva de-a gata, dar are un efect foarte puternic”.
Pugh spune că familia lui este foarte înțelegătoare. Mama sa a devenit îngrijitoarea sa pentru a-și ajuta cu mobilitate, tatăl său, în vârstă de 72 de ani, lucrează încă, iar frații săi – Simon și Matthew – i-au ajutat în ultimul deceniu.
El spune că diagnosticul său atrage atenția nedorită, dar acum poate simți când un episod de râs este iminent. „Cu câteva secunde înainte să izbucnesc în râs, simt că urmează o criză și, câteodată o pot controla. Râsul nu durează mult, cel mult un minut, dar poate provoca multe probleme dacă oamenii nu înțeleg”.
Pugh și-a dezvoltat propria metodă de a preveni un episod prin „gândirea la ceva sau pe cineva rău fără a-și da sentimentul” și estimează că poate controla nouă din zece râde.
Foto: Hedway