ComenteazăOrice se dă la TV, Mihai Găbară se uită. „Ştirile, aşa şi aşa, dar filmele toate îmi plac, nu contează”. Ce-i drept, nici nu e în postura de a face mofturi şi de a schimba canalul, pentru că televizorul nu e al lui, e al unor vecini care îl lasă pe Mihai să se încălzească serile la ei. „Vecini” e un fel de a spune, pentru că Mihai nu are casă. Nici televizor, nici electricitate. A primit vara trecută o rulotă de la un om de afaceri din Sibiu.
După peste 15 ani de locuit într-un bordei, în oraşul Huşi, judeţul Vaslui, rulota e un progres. Fericitul ei posesor a parcat-o întâi în curtea unor cunoscuţi. „Nu ne-am înţeles, mi-au cerut chirie, am plecat”. S-a întors pe acelaşi câmp unde şi-a săpat adăpostul în pământ.
„Veneau băieţii şi mă deszăpezeau”
„Tot pe câmpul ăsta m-am obişnuit, că dacă se întâmplă ceva, mă găseşte cineva şi mă duce acolo”. Acolo, lângă cimitirul aflat la o azvârlitură de băţ. În partea opusă cimitirului, lângă şosea, pe mici panouri plantate de primărie, se pot citi avertismente inutile precum „Aruncarea gunoiului interzisă” şi „Apa nu este bună de băut”.
Poartă o căciulă de schi, pantaloni de trening şi o geacă de căpătat, care se roteşte în toate direcţiile pe corpul lui slab. Ţopăie în cârje prin întuneric, printre valuri de buruieni uscate. Ştie drumul şi cu ochii închişi.
„O fost zăpezi aicea… Veneau băieţii şi mă deszăpezeau. N-aveam uşă la bordei. Ţineam un carton, un pefeleu… O venit vreunul dintre autorităţi să mă întrebe: mă, tâmpitule, mai trăieşti? Mai poţi? N-o venit nimeni. Mai degrabă un om de pe stradă m-o întrebat: băi, Mihai, ce faci? Care-i treaba cu tine?”.
Povestea lui Găbărel din Huşi care trăia într-un bordei sub pământ săpat de el a apărut prima dată în Libertatea, în 2019. Situaţia bărbatului de 52 de ani nu s-a schimbat de atunci, cu excepţia rulotei primite în dar.
Cu ajutorul unor jurnalişti din presa vasluiană, a primit, timp de un an, un ajutor social de 140 de lei lunar. Dar n-a putut să meargă să-l prelungească. Aşa că acum nu are niciun venit.
„Bat kilometri să-mi iau mâncarea”
„16 ani am stat în pământul ăla. M-am călit, că, vă daţi seama, am trăit numai prin frig de ani buni”, spune omul, aprinzând o lumânare şi lipind-o de marginea unei căni. În cercul de lumină se vede pe noptieră fotografia înrămată a binefăcătorului din Sibiu.
Un pat pliant, cu pături şi perne, o chiuvetă cu un lighean în ea, două farfurii puse la scurs pe un prosop. „Am strictul necesar. Am o butelie, am aragazul, baia. Cu îmbrăcămintea-i mai rău. Cu mâncarea, sunt înscris la cantină aicea, la Huşi, tre să merg, să bat kilometri în fiecare zi, să-mi iau mâncarea. Trei kilometri dus, trei întors, şi merg numai cu cârje. Cam o oră şi 10 minute, o oră şi-un sfert îmi ia să ajung la cantină. N-ar fi departe, dar merg eu foarte greu cu picioarele”.
Mai aproape e biserica de lângă cimitir. Când sunt pomeni, parastase sau sărbători, Mihai primeşte pachete cu mâncare de la oameni. „Mă ştie lumea şi îmi dă mereu, nu mi-e ruşine să primesc”. E chiar un fel de datorie subînţeleasă. Cum ar veni, el este unul dintre cei delegaţi periodic de comunitate să combată criza alimentară din Ceruri.
Şi măicuţele de la Mănăstirea Dobrina îl ajută cu mâncarea şi cu mici sume de bani.
Orfan de mic, crescut de o soră
„Copilăria mea… mi-e greu să mă gândesc la ea. Am fost şase fraţi la părinţi: două fete şi patru băieţi. La 6 ani, am rămas fără tată. Când aveam 9 ani, a murit şi mama. Sora mai mare, care trăieşte acum la Ploieşti, m-a luat şi m-a crescut cum a putut. Am făcut opt clase”.
Până în 2000, Mihai a lucrat la Feroemail Ploieşti. „S-a închis, s-a desfiinţat. M-am întors la Huşi, unde aveam casa. Dar mi-au luat-o şi pe aia, că era casă naţionalizată. Am rămas pe drumuri. Am dormit pe la unul, pe la altul. Am lucrat la vaci. M-au învăţat văcarii să-mi fac bordeiul ăsta. După ce s-a terminat şi cu vacile, am căzut cu picioarele. N-am mai putut să fac nimic. De 7-8 ani umblu în cârje”.
Enap şi bicarbonat
Pe la geamurile rulotei, vântul şuieră pe toate tonurile. Înăuntru, Mihai ascultă seară de seară muzica din „Balul Vampirilor”. „Mă cutremur toată noaptea, asta e, ce să fac. Când o fost cu vijeliile alea, am zis că zbor peste garduri, cu totul. Dar îs foarte mulţumit cu rulota asta, faţă de ce-am trăit în trecut”.
Cu mulţi ani în urmă, mai mult de 20, Mihai a avut şi o iubită. „M-a părăsit, adio şi n-am cuvinte, de atunci singur. Aici, în Huşi, m-am înţeles cu oricine, şi-un copil de 5 ani, dacă l-am văzut pe stradă, eu l-am salutat”. Şi-aşa se face că, din când în când, primeşte voie să se uite la televizor. Apoi se întoarce în rulotă şi se mai uită odată, cu ochii minţii, la ce-a văzut, până adoarme. Cel mai departe a călătorit până la Bucureşti, la o rudă, a stat vreo două săptămâni, „mi s-a părut un oraş foarte extraordinar, am vizitat un pic”.
Acum nu poate călători nici până la Vaslui, să-şi prelungească ajutorul social. „Eu n-am avut un ban şi n-am un ban. Trăiesc vai de capul meu, cum dă Dumnezeu. Ajutorul ăla de căldură, de la asistenţă socială, o să mă duc să-l iau, să-mi mai cumpăr nişte medicamente. Ia uitaţi ce am aicea”.
Din sertarul noptierei, Mihai ridică în palme averea lui: mai multe blistere cu medicamente. Enap, pentru hipertensiune, paracetamol. Adaugă că are diabet pe fond nervos. La picioare, medicul care l-a consultat acum mulţi ani i-a spus că are osteoporoză, „se macină osul cu totul, de la viaţa în bordei”. Printre medicamente, în sertar e şi un plic cu bicarbonat de sodiu. „Bicarbonat ţin mereu într-un buzunar, cu mine. Mi-e rău la stomac, mănânc puţin bicarbonat şi îmi trece”. Scoate din geacă dovada: un alt pliculeţ început şi îndoit grijuliu la margine.
Pacientul lui Nelu Tătaru
„Ce-a fost cel mai greu? Frigul. Foamea, până să mă-nscriu la cantină. Frigul şi foamea. Nu ştie nimeni cum am dus-o, numai vecinii de-aicea ştiu. N-o avut nimeni grijă de mine. Dacă nu mă mişc, nu fac nimic. Îmi fac mâncare, îmi spăl la mână în lighean, în balie. Ce-i strictul necesar eu îmi fac, cât mă ţin picioarele. Am căzut la pat, apoi pa, la revedere”. Asta e teama lui cea mai mare, că nu se va mai putea îngriji singur. De la ceilalţi nu se aşteaptă la prea multe, pentru că „sunt mulţi necăjiţi la Huşi”.
„Dacă m-a vizitat vreun asistent social? Drept să vă spun, a fost cineva, dar a fost demult. Cine m-a mai căutat au fost ziariştii”. Păstrează o amintire luminoasă despre ziua când medicul Nelu Tătaru, care e din Huşi, i-a reparat un umăr dislocat. „Mi-a sărit umărul aici, trăiam în bordei atunci. Doctorul Tătaru a venit cu cineva din presă. A venit aicea la bordei şi m-a tratat dumnealui. Să-i dea Dumnezeu sănătate, să fie sănătos şi asta-i situaţia”.
Mihai Găbară a rămas în bordei, dar cu umărul la locul lui, iar Nelu Tătaru s-a întors la spitalul municipal şi, de acolo, s-a dus mai departe, în oraşul „foarte extraordinar”, la Ministerul Sănătăţii.
„Cei de la primărie au vrut să mă ia la adăpost, cu 4-5 inşi în cameră, ca la puşcărie. Eu nu rezist la aşa ceva. Singur, mă chinui cât mai pot. De bine, de rău, mă mai spăl. Am spus: nu vă supăraţi, nu merg acolo, mai bine stau pe străzi”. A refuzat atât de hotărât, că oficialii de la primărie nu l-au mai căutat.
„M-o postat un băieţaş”
Rulota a fost un dar nesperat. „Iarna asta, sincer vă spun, bordeiul se rupsese, am zis că chem vreo doi-trei băieţi să mă ajute, să-l ridic, stăteam tot acolo. Dar cu credinţa, că am şi un pic de credinţă în mine… Acest om m-a ajutat foarte mult. M-a postat cineva pe telefon, m-a văzut şi mi-a şi trimis 2.000 de euro. Rulota am luat-o de la un vecin. Că umblasem şi prin episcopie, am făcut şi poze, haideţi, părinte… Promisiuni, promisiuni, multe, multe. Până m-o postat un băieţaş. Azi m-o postat, a doua zi acest cetăţean din poza asta mi-a şi trimis banii, seara am avut rulota aici. Aia o fost. Un om care chiar vrea s-ajute pe cineva”.
La lumina lumânării, cetăţeanul din poză pare un mucenic neobişnuit, în ţinută sport.
Mai mult de asemenea locuinţă, Mihai nici nu îşi doreşte. Laudă, mai în glumă, mai în serios, acest tip de trai care-l scuteşte de cheltuieli. „Sunt independent. 20 de ani am aproape de când stau la lumina asta, nici nu mi-o majorează, nici nu-mi vin facturi, chitănţi. Asta-i lumina. Uite-aşa o sting, mă duc şi-mi mai cumpăr de la biserică dacă-mi mai trebuie, dacă nu, pot să iau şi de la magazine”.
„Sunt mulţi mai necăjiţi ca mine”
Cardul de sănătate, pe care Mihai îl ţine în sertarul cu doctorii, nu îi foloseşte la nimic, pentru că nu mai are asigurare medicală. Are doar buletin de identitate. Figurează încă la Evidenţa Populaţiei, deşi locuieşte între cimitir şi o groapă improvizată de gunoi.
„Normal că votez, cum să nu votez? Ce, nu sunt tot cetăţean al României? Mă duc la vot ca orice om, îmi pun ştampila. Ce le cer politicienilor? Eu din partea mea… Să nu se gândească doar la cei care au deja tot ce le trebuie. Să aibă un pic mai multă atenţie pentru necăjiţii ăştia care-s vai de capul lor, copii, bătrâni. Sunt mulţi, foarte mulţi mai necăjiţi ca mine”.
Găbărel e resemnat. Se uită din când în când la picioarele neputincioase, la cârjele sprijinite de pat. „Cel mai mult îmi doresc sănătate. Dar de-acuma asta-i cam aşa, cum mă vedeţi. Nu mai am nicio forţă, abia mă aplec să-mi leg şireturile. Seara, îmi fac cruce, când mă pun în pat. Merg şi la biserică. Mă rog pentru mine, pentru alţi necăjiţi din oraşul ăsta, pentru toată lumea. Normal că sunt supărat pe viaţă. Dar viaţa merge înainte, şi cu bune, şi cu rele, şi prin grele, şi prin uşoare. Ce să fac, cu cine să mă bat? Cu Dumnezeu? N-am puterea asta, că Dumnezeu mă bate pe mine”.
„N-am nevoie de casă, de vile”
În Huşi, care are în jur de 26.000 de locuitori, sunt fel şi fel de case, sunt cartiere de vile noi, trase la indigo şi aproape lipite unele de altele, sunt vile cu piscină, sunt imobile interbelice, nelocuite, care se dărâmă încet, sunt blocuri, sunt case modeste, din BCA, acoperite cu tablă, case bătrâneşti din lut, case la roşu, care se ridică din salarii câştigate în euro. Şi mai este rulota lui Mihai Găbară, albă, uşor într-o rână, sub stâlpii de înaltă tensiune. La câţiva paşi de ea se văd urmele bordeiului: un morman de lemne şi prelate, deja o parte veche dintr-un peisaj şi mai vechi.
„Viaţa ar fi frumoasă dacă ai un pic, dacă te-ajută cineva un pic, aia e, aia e viaţa. Dar dacă eşti singur şi-n situaţia în care sunt eu, e foarte grea”, meditează locatarul, îndreptând lumânarea.
„Unde te duci la spital, bani, bani, bani peste tot. De unde să le dau bani? Du-te pe la toţi doctorii… Cum să umblu eu, cu cine să umblu, spuneţi dumneavoastră? Unde te duci, bani, bani. Nu am cum. Parcă eu n-aş face control, să văd ce am în corp, cu adevărat, să văd şi eu care-i problema? Aş face. Dar n-am cu cine să mă ajute. Lumea în ziua de azi îi foarte necăjită”.
Deşi spitalul nu e cu mult mai departe decât cantina socială, Mihai nu se încumetă să meargă acolo.
„N-am nevoie de casă, n-am nevoie de vile, n-am nevoie de nimic. De ce-aş avea nevoie eu: tratament. Aş vrea să-mi fac un control, o rază, peste tot, da nu-i banu, şi după aia să-mi prescrie doctorul: ai nevoie de pastila asta, de tratamentul ăsta. Deci ca să pot să-mi rezolv, cât mai pot, să mă mai ţin pe picioare. Ca să pot să mai mă mişc”.
Dacă doriţi să-l ajutaţi pe Mihai Găbară, puteţi lua legătura cu redacţia Libertatea la adresa libertatea@ringier.ro.