ComenteazăȘobolanul-cârtiță fără păr este un animal din Africa de Est care nu simte durere la nivelul pielii, este rezistent la cancere și la insuficiența de oxigen. Toate aceste atuuri i-au asigurat vietății africane pașaportul spre laboratorul Universității din Cambridge, unde lucrează cercetătorul Gabriel Balmuș.
„Acest șobolan, când moare, moare tânăr. Are o moarte autoprogramată. Are un sistem social ca albinele, au o regină care numai ea face pui. Și are un genom asemănător cu al șoarecelui normal, dar unul trăiește doi ani și altul de 15 ori mai mult”, explică cercetătorul. Este doar o parte a cercetărilor de care se ocupă românul. De pildă, în laboratoarele Adrestia se fac pași importanți în găsirea unor tratamente cât mai personalizate la bolile existente.
Pot să obțină dintr-o simplă celulă de piele a unui pacient celule stem și apoi aproape orice tip de celulă umană: de la celule hepatice la neuroni sau „minicreiere”. „Folosind tehnologii de rescriere a genomului, putem corecta orice mutație în aceste celule”, explică una dintre metodele folosite.
Cercetări „de Star Trek”
Medicina a făcut pași importanți în ultimii ani. „Acum 20 de ani când spuneai cancer de sân, spuneai o singură boală. Acum, când spui cancer de sân, începi să întrebi: este «BRCA1 pozitiv», este o altă mutație a genei P53? Acum sunt grupuri mari de pacienți cărora li se dă un tratament, dar în 10-20-30 de ani o să fie mult mai personalizat. O să vină o perioadă în care pacienților o să li se ia ca în Star Trek o biopsie și o să spună: pentru tine e medicamentul ăsta!”, a găsit Gabriel o analogie pe înțelesul tuturor.
Crede că în câțiva ani, medicul va putea să îi spună exact unui pacient care sunt șansele lui de a lupta cu o boală.
„Tu ai o populație mare și îi spui acum unui pacient că are 5% șanse de supraviețuire, adică 5 oameni dintr-o sută supraviețuiesc. Dar eu nu pot să spun dacă tu ești parte din ăia 95 sau din ăia 5.”
Rezumat poetic, Gabriel Balmuș este printre cei în căutarea „tinereții fără bătrânețe” sau, mai corect, în crearea unei bătrâneți fără boală.
„Noi nu ne gândim să trăim 1.000 de ani, dar să-i trăim pe ăia 100 sănătoși. Calitatea vieții e mult mai importantă decât perioada pe care o trăiești. Biden are aproape 80 și e președinte, deci toata lumea se așteaptă ca până la 82 de ani să facă treabă”, spune Gabriel.
Boala, ca o cameră de squash
Cu tact didactic, explică foarte simplu ce face. „Trebuie să te duci de la București la Iași, să spunem, și ai două posibilități: fie cu mașina, fie cu trenul. Să spunem că blocajul unui mecanism din organismul uman care duce la o boală ar fi ca o autostradă blocată. Dacă te-ai urcat în mașină și te-ai blocat pe autostradă, nu te mai poți întoarce, dar dacă este un baraj al poliției înainte, care îți spune că e blocată autostrada, te întorci și te duci cu trenul. Cam același principiu folosim noi în genetică, e ceea ce numim viabilitate sintetică”, spune cercetătorul de la Cambridge.
Cercetătorii genomului uman (masa totală de gene a organismului uman, genele fiind segmente ale macromoleculei de ADN, care acționează ca o unitate și conține informația genetică n.r.) sunt în căutarea acelor bariere naturale.
„Pentru mine, sistemul normal e ca o cameră de squash în care ai multe mingi care merg pe o anumită direcție. Imaginează-ți acum camera aia în care sunt 30.000 de mingi care la început sunt într-un sistem brownian și la un moment dat ajung la un echilibru. Boala apare atunci când tu ai luat o minge din sistem. Și ai schimbat tot sistemul, local sau global, depinde cât de importantă e mingea aia în angrenajul total. Eu așa văd boala”.
Practic, dacă ai modificat sensul unei singure mingi, atunci poți vorbi de o boală genetică, iar la bolile sporadice e ca și cum s-au scos două sau mai multe mingi deodată. Dar învățând ce se întâmplă cu o boală genetică la nivelul unei gene, poți interveni și la bolile sporadice.
„La scleroza laterală amiotrofică, 5% din pacienți sunt genetici, știm că există o mutație într-o singura genă, de exemplu C9orf72, iar 95% sunt sporadici, adică nu știm de unde pornește, poate fi din mai multe gene. Dar, dacă te uiți la creierul unui bolnav genetic, comparativ cu unul la care nu știm care e originea, sunt multe lucruri similare. Și atunci te gândești că, dacă înveți să faci ceva pentru ăștia 5%, e posibil să iei informația și să o aplici și pentru ceilalți.”
Un exemplu în acest sens este rezultatul cercetării profesorului Steve Jackson, alt fondator al Adrestia Therapeutics. O mutație a genei BRCA1 este cauzatoare de cancer de sân, dar dacă inhibi PARP1, o altă proteină, celulele canceroase mor, iar celor normale „nu le pasă”.
„Și atunci a realizat un medicament care este specific pentru BRCA1. Dar a observat că poate să aplice sistemul ăsta și pe tumori sporadice.”
„Mulțumesc! Tu ești unul dintre cei care ne ajută”
Tânărul din Târgu Neamț a studiat la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară de la Iași. În 2003, la 23 de ani a plecat cu o bursă de studiu în Italia și apoi a ajuns la Facultatea de Medicină Veterinară din Cambridge. Periplul său academic l-a purtat și la Universitatea Cornell din SUA, unde în 2012 termina doctoratul.
Studiile în SUA au însemnat un program zilnic de până la 14-16 ore, ca să nu-și piardă bursa.
În sistemul american, ca doctorand, te duci la cursuri și, dacă iei o notă sub 9, îți pierzi bursa. Deci puteam lua doar 9 sau 10. Că altfel nu terminam școala doctorală. Mi-a trebuit foarte mult să recuperez ce n-am avut posibilitatea să învăț în România.
Gabriel Balmuș, cercetător:
Dar satisfacția era pe măsură. A fost foarte apreciat pentru studiile de cercetare și nu doar de colegi, simțea prețuirea oamenilor de rând.
„Munca era cea mai respectată. Dacă făceai ceva, îți spuneau bravo. Și cu oricine te întâlneai și te întreba ce faci, «studiez cancerul», «mulțumesc! Tu ești unul dintre cei care ne ajută»”. Și gândirea populară era formată în așa fel.”
Din SUA s-a întors să facă cercetare în Marea Britanie. Acum predă la Trinity College din cadrul Universității Cambridge și este coordonator la Institutul de Cercetare a Demenței de la aceeași universitate. Rolul lui ca profesor este să îi sprijine în orice pas pe studenții lui, totul este foarte personalizat.
„Dacă ești student și intri la Trinity nu-ți lipsește nimic să ajungi să ai succes. Eu predau la 10 studenți de la Medicină și ei se duc la cursuri și în fiecare săptămână vin și stau cu mine, câte doi, o oră și trecem peste toate cursurile. Dacă intri la Cambridge, cursurile sunt foarte personalizate, nu ești unul singur într-o clasă de 300”, explică el sistemul.
Guvernul britanic evaluează riscurile și costurile, apoi alege în ce investește
Își împarte activitatea între predare, cercetare si antreprenoriat. Compania la care este fondator a semnat recent un contract cu Glaxo Smith Klein, o importantă companie farmaceutică, care le oferă mai multe șanse ca ale lor cercetări să ajungă terapii accesibile oamenilor. Și ăsta a fost o gură de aer într-un an pandemic în care au avut perioade, cel puțin la început, când nu au putut să meargă în laborator din cauza restricțiilor.
„Numai aici în Cambridge, unde suntem noi cu start-up-ul, sunt peste 100 de companii care împreună valorează probabil câteva miliarde de lire sterline și care angajează mii de oameni. Creează locuri de muncă pentru a răspunde la o problemă reală a economiei”, explică românul.
Practic, specialiștii din toate domeniile s-au pus la aceeași masă și ca parte din viziunea strategică a Marii Britanii au recomandat guvernului crearea unui mediu propice acestor tipuri de companii tinere.
„În ceea ce privește bolile neurodegenerative, tratamentul este foarte scump și de lungă durată. Un pacient care are demență, Parkinson, Alzheimer, Huntington, face tratament pentru 10-15 ani. Familia trebuie să aibă grijă de el. Guvernul calculează: cât mă costă pentru pacient pe an, cât liber trebuie să-și ia copilul, soțul, ca să aibă grijă de bolnav, cât plătesc eu asistenta care vine în fiecare săptămână și atunci realizează că e o problemă economică foarte mare”, explică Gabriel Balmuș sistemul prin care se ia decizia în ce se învestește.
Durerea românului din diaspora: „Că nu facem pentru noi”
Are un job bun, recunoscut, o viață bună în Marea Britanie, dar îl doare faptul că nu poate lucra la același nivel în România.
„Cred că e o durere a fiecărui român care e plecat din țară indiferent ce face, că bate un cui într-o casă, că e la căpșuni sau face cercetare, ca noi. E aceeași durere: că nu facem pentru noi. Dar nu avem unde.”
Încerc o consolare: „În cazul tău, mai devreme sau mai târziu, tratamentele la care lucrezi vor ajunge și în România”.
Nu îl ajută mult acest gând. Mai ales că a încercat împreună cu Mihai Netea, cercetător în Olanda, să vină în România să facă un institut lângă Cluj. S-au împotmolit în hățișul birocratic și în problemele de sistem. Și nici nu s-au simțit bineveniți. S-a gândit de multe ori dacă ar trebui să se întoarcă.
„Dacă nu pot face ce fac aici, n-aș veni. Ar trebui să-mi aduc băiatul într-un sistem educațional în care n-am încredere, să apelez la un sistem medical în care n-am încredere. Pot să am cea mai bună slujbă din lume, dar dacă nu am încredere să mă duc la spital, în educație și sănătate, că pe restul le faci.”