ComenteazăScriu abia acum despre Gheorghe Dinică pentru că nu-mi plac ipocriţii. Cei care, asemenea unor şacali, aşteaptă decesul unor mari personalităţi pentru ca apoi la catafalcul lor să plângă cu lacrimi de crocodil. Declaraţii pompoase, toţi îi erau prieteni, numai lor li se destăinuia, cuvinte mari… Moartea trebuie privită cu demnitate. Şi mi-e scârbă de cei care cred că, dacă se bagă în faţă şi îşi expun teatral durerea şi lacrimile, speră că vor capta simpatia publicului. Într-un interviu genial din “Gazeta Sporturilor”, la căpătâiul lui Gicu Dobrin, Dinică declara: “Ştiţi ce nu înţeleg? De ce atunci când sunt în viaţă, marii artişti nu primesc premiile şi onorurile pe care le merită? Acum, după ce a murit, i-au dat un premiu, o decoraţie. Nişte nesimţiţi! La asemenea tragedii vin toţi. Apar, se înghesuie, se calcă pe picioare, doar ca să-i vadă lumea… nişte nesimţiţi!”. Ei bine, cred că acest lucru le-ar fi spus multora dintre cei care s-au îngrămădit să-l conducă pe ultimul drum: “Nişte nesimţiţi!”. Ani de zile, multă lume spunea: mare actor, domle, păcat că-i beţiv. Acum declară despre el că i-a plăcut viaţa, că aşa sunt geniile.
Când am văzut înmormântarea, am avut senzaţia că urmăresc scene din filmul “Zorba Grecul” al lui Cacoyannis. Cum babele acelea precum nişte ciocli devalizau casa proaspetei decedate. N-am fost la înmormântare! Nu l-am cunoscut personal pe maestrul Gheorghe Dinică. Ştiu doar că-l voi iubi în continuare!