Există nenumărate dovezi în Biblie în care Sata- na apare în alb, şi nu în negru, cum popular este perceput. De altfel, Sfântul Apostol Pavel avertizează în Epistola a doua către Corinteni că: “Nu este de mirare, deoarece însuşi Satana se preface în înger al luminii”. Iar alţi Sfinţi părinţi vorbesc de o deghizare a diavolului în “înger luminos”.
Şi Cuviosul Teodor din Pecersca a avut un vis în care a văzut un “diavol luminos şi împodobit ca un înger”. Timp de 40 de zile, Iisus Hristos a fost ispitit de diavol în pustiu. Scrieri apocrife, dar îmbrăţişate de ezoterici susţin că, dacă la prima ispitire, Mântuitorului i-a apărut un diavol negru, la cea de-a doua ispită i-a apărut unul alb, iar la cea de-a treia, un diavol dumnezeiesc, care promova reconcilierea şi pacea în schimbul ascultării totale.
Culoarea în sine nu este importantă decât ca simbolistică, ca dualitate: Dumnezeu-Diavol, alb-negru, noapte-zi, materie-antimaterie, vid-energie. După tradiţia ebraică, albul reprezenta puritatea, deci negrul era atribuit, irevocabil, Celui Rău. În tradiţia populară românească apare şi această imagine a diavolului alb, a dracului alb, luminos. Asta deoarece românul a ştiut de-a lungul istoriei să-l ia peste picior pe Satana. Să râdă de el. De altfel, atitudinea autohtonă în privinţa dracului nu este una de frică, ci de băşcălie. În această imagologie, dracul alb este unul mai puţin “împieliţat”, unul cu care poţi să negociezi. Dracul negru fiind cel totalmente rău, inflexibil.
În Biserica lui Eminescu, pictorul Petre Remus Troteanu s-a lăsat influenţat mai mult de simbolistică decât de regulile bisericeşti sau de cutumele populare. Întreaga pictură pare un diapozitiv, în care albul devine negru şi viceversa. Departe de a fi un “drăcuşor alb” local, cred mai curând că diavolul alb este unul filozofic, al ispitei divine!