ComenteazăRadu Stan, un bătrân de 80 ani din comuna Cojasca, județul Dâmbovița, intră în noul an modest și împăcat, înconjurat de sute de păsări și fără niciun om alături. Povestea lui poate fi povestea fiecărui bătrân uitat de familie și de societate, undeva, într-un sat din România.
Vecin 1: Strigați-l mai tare, că nu aude!
omnul Radu aude însă mai clar decât mulți dintre bunicii pe care și i-ar imagina cititorul, cei care, pe lângă gheb și perciuni albi, au și vată în urechi. El are doar gheb și perciuni albi.
Vecin 2: Are vreo 90 de ani, peste 90 de ani, e vai de el.
Radu Stan are 80.
Vecin 3: Dar lăsați-l în pace, na… (dus degetul la tâmplă) vă dați seama că nu e-n toate alea dacă și-a scris alea pe poartă!
Radu nici nu vrea să vorbească despre gard. “A fost și a trecut. Ce rost are să mai spun acum ceva? Toate la timpul lor. Iar timpul ăla s-a dus”.
Supărările de acum 10 ani
Ce e scris pe poartă n-ai cum să ratezi pe vechiul drum al Târgoviștei – cel ce-ncepe în Snagovul de azi și merge, aproape-n paralel cu noul DN, până-n fosta capitală a Valahiei. La Cojasca, chiar pe la mijloc de traseu, îți sare-n ochi un gard verde, scris cu sprayul. O miniatură de “Three Billboards”, film cu două Oscaruri despre trei panouri publicitare folosite de o mamă pentru a-și striga durerea cauzată de mușamalizarea violului și morții fiicei ei.
Radu Stan n-a avut panouri. Și-a vărsat căderea psihică-n vopseaua întărită acum mai bine de un deceniu. Acum, deși ar vrea să uite de ea, e prea slab să acopere ceea ce văd toți. S-a refugiat de cealaltă parte a ulucilor. Cei ce-l ajută să scape de zilele trecute sunt câteva sute de porumbei. Alături de ei a trecut în noul deceniu.
Mesajele
rămase se vor uitate
“Those days are past now / And in the past / They must remain” (Zilele astea au trecut / și în trecut / trebuie să rămână”, fragment din Flower of Scotland, imnul neoficial al Scoției).
Iar casa pare prea curată pentru noroiul de pe
bocancii noștri.
Rămânem afară, unde-l întrebăm, bătută să ne
fie curiozitatea, “De ce i-ați chemat pe Băsescu? De ce ați chemat Patriarhul?
Ați avut probleme cu terenuri? Cu ce?”.
“Fac greva foamei din data de 14.09.08 până obțin audiența la dv. Aici e mai rău ca pe timpul inchiziției. Dl. Băsescu opriți sistemul ticăloșit prin veni vidi. Vă rog, nu fiți călăul meu”
Fragment din textul scris pe poarta lui Radu Stan:
“A fost. Ce să vă mai spun acum? Când le-am
scris, acum 10 ani, n-a venit nimeni să mă întrebe”.
“Nici presa?”. Tace. Tăcem și noi. Iar tăcerea
e foșnită doar de clonțul porumbeilor.
Porumbeii
albi
Într-un colț de Dristor, urmașul marelui
violonist Grigoraș Dinicu, Alexandru, creștea sute de porumbei pentru
concursuri. “Albi să nu fie, că-i reperează imediat păsările răpitoare!”,
explica Dinicu junior.
În curtea lui Radu Stan sunt și albi. Nu-i
vede campioni, n-are nevoie de păsări cu cocardă. Îi vede apropiați.
– Nea Radu, sunteți columbofil?
– Nu.
Îi crește ca pe păsări de curte. Și, când
câștigă șahul cu spatele ce l-a gheboșit de tot, alungă și câte-un uliu lacom.
– Mai vorbiți, câteodată, cu ei?
– Cu cine?
– Cu porumbeii.
– Hai, domnule. Vă rog eu mult, nu încercați și dumneavoastră să…
– Nu încercăm, fiecare dintre noi mai vorbește cu animalul lui, cu pisica, cu…
– Nu încercați s-o dați cum spun și ceilalți, că am luat-o cumva și vorbesc cu porumbeii. Am grijă de ei, îi cresc, îi păzesc, dar atât.
Prietenii
În timiditatea firească unei discuții cu
oameni pe care abia i-a cunoscut, dar și-n ceea ce crede el că e forțarea unei
nuanțe, Radu Stan ne pare un elev care, prins de mamă că ține o fată de mână,
se roșește și neagă că o cunoaște.
Căci porumbeii îi știe după vârstă, după
culcuș, după fragilitate.
Și e tare atent când ne deschide ușile
cotețului. “Pozați-i, însă doar acolo, în colț, să nu intrați. Nu e foarte
luminat și poate-i călcați pe ăia mici, săracii!”.
El nu mai poate intra acolo. Le lasă apă și
boabe la intrare și în alte locuri bine stabilite din curte.
Porumbelul de 20 de ani
Cât trăiește un porumbel?
În libertate, media de vârstă e de 5 ani. “Eu
am avut unul care mi-a trăit și 20 de ani. A murit chiar acum, zilele trecute”.
În captivitate, unii ajung și la 25.
Nici el n-avea nume. Dar nu ne miră – păsările
par mici avatare ale celui care ne stă în față.
Și care a renunțat la o viață la București
pentru ele. Și pentru o mamă bătrână și bolnavă, care l-a lăsat singur la
mijlocul anilor 2000.
Dar e împăcat de mutare. Și mai e împăcat de un lucru.
“Mă bucur și acum că n-am intrat în
Securitate, că n-am dat niciodată cu subsemnatul. Mă simt liniștit și împăcat.
Da, sunt împăcat. Eram la Policolor și aveam un securist după mine. Îmi tot
spunea că merge în vacanță la mare, cu familia, și când se întoarce trebuie să
mă recruteze, că-n secție la mine nu dă nimeni cu subsemnatul. Omul a murit în
accident de mașină când se întorcea de la mare“.
Curci
și nuci
Nu chiar toți din sat îl ocolesc. Are un bărbat care îi face cumpărăturile. “A trecut chiar ieri, înainte să veniți voi”, spune octogenarul.
Are și un nepot la București. Și el se mai
îngrijește de Radu Stan când mai ajunge,rar, prin Dâmbovița.
Bătrânul îi dă la schimb nuci din ligheanul
pus în intrarea veche a casei, cum ne va da și nouă, și taie câte o curcă.
– Să îmi spuneți când mai veniți. Vă tai și
vouă câte o curcă. Eu ce să mai fac cu ele? Cât credeți că o mai duc?
Refuzăm politicos. În curtea omului care e una
cu porumbeii, păsările de tăiat sunt curcile.
Nebunul
satului, între stigmatizare și instituție publică
„La țară, nebunul satului e o instituție
publică. Toată lumea știe cine e, toată lumea îl ocolește, dar îi dau și de
pomană” spune Vlad Stroescu, medic psihiatru.
Stroescu spune că lumea satului poate fi dură
cu persoanele care ies din tiparul bine stabilit. Singurătatea combinată cu
bătrânețea și un episod de depresie sunt destule pentru ca sătenii să pună
eticheta de nebun unui om.
Comunitatea îi izolează pe cei care par mai
ciudați sau care nu se conformează ordinii locale. Dar nu îi izolează complet,
continuă să se intereseze de starea acestora și uneori îi ajută.
„Așa funcționează omenirea și omul care e un
animal social. Pe unii oameni îi include și pe alții îi exclude. Nu e un lucru
bun, dar sunt mecanisme străvechi” mai adaugă psihiatrul.
„Toate cărțile de specialitate zic că orașul e
și mai stigmatizant decât mediul rural. Acum, mediul rural e mai mic și te știe
toată lumea, la oraș sunt mulți oameni, dar nu te știe nimeni. Tot singur ești.
Acum cum e mai bine, nimeni nu poate spune”, încheie Stroescu.
Dorința pentru 2020
În spatele nostru e o fântână. În cratița din fața ei, nea Radu și-a spălat mâinile înainte de a le strânge pe ale noastre.
În dreapta lăsăm cotețul. Hotel de păsări în
care culcușul e scară, ladă de lemn ori de plastic, câte-o etajeră lăcuită de
găinaț, chiar și un aragaz fără ușiță la cuptor.
În stânga e holul plin de nuci, de unde pleci
cu ele îndesate în buzunare, căci strânsul mâinii nu e suficient.
Iar în față, cu ochii albaștri asortați la căciulă și pulover, urându-ne “să nu facem rău la nimeni”, e bătrânul cocoșat de ani, frustrări, singurătate și griji. Pentru 2020 mai are una singură. Să nu vină uliul.