Bogdan Șchiop, lider sindical în administrația publică: „În acelaşi timp în care anunţă concedieri, se înfiinţează instituţii noi, agenţii noi, pur politice” | Interviu

Politizarea, principala problemă a aparatului bugetar

Bogdan Șchiop, președintele Federației Naționale a Sindicatelor din Administrație (FNSA), consideră că majoritatea reproșurilor adresate funcționarilor publici sunt nemeritate, având la bază o retorică „rostogolită” atât de decidenții din politică, cât și de reprezentanți ai mediului privat.

Liderul FNSA prezintă statistici din care reiese că România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană din punctul de vedere al numărului salariaților bugetari raportat la populația țării. Șchiop reclamă politizarea drept cea mai mare problemă care împiedică funcționarea eficientă a aparatului bugetar.

Redăm, în continuare, interviul realizat pentru Libertatea de publicistul Vasile Ernu. 

Libertatea: Există un „narativ” puternic folosit încă din „Epoca Băsescu” a „statului gras” care este mult prea mare și nevoia ca el să devină „suplu”. Care este genealogia acestei povești și cum a evoluat ea în politica ultimilor decenii?
Bogdan Șchiop: Într-adevăr, această idee îşi are originea şi a fost intens folosită începând cu acea perioadă. Am constatat că a ajuns, ulterior, să fie pe placul tuturor actorilor politici şi, periodic, în anumite momente, este repusă pe tapet. Din punctul meu de vedere, nu putem privi acest narativ ca şi ceva care a evoluat, a devenit mai rafinat, mai eficient. Este acelaşi raţionament simplu, rudimentar, încurajat de către conducerile succesive politice ale ţării, prin care se urmăreşte distragerea atenţiei de la risipa banului public pe alte căi – contracte păguboase, achiziţii supraevaluate, investiții cel puțin inoportune etc. 

Recomandări

Când te naști în iesle, șansele să mori crucificat sunt mari sau scurtă istorie a sărăciei

Dacă vom căuta însă şi o fărâmă de evoluţie a acestei poveşti, o vom identifica în ceea ce reprezintă salariaţii bugetari pentru cei care fac referire la nevoia de „supleţe”: din punctul lor de vedere, angajaţii din sectorul bugetar sunt cei din sectorul de activitate administraţie publică. Adică, pentru ei, cei aproximativ 1.290.000 de bugetari sunt cei care lucrează în ministere, instituţiile teritoriale sau locale (primării sau consilii judeţene). 

Cel mai frecvent total invocat: maximum 800.000 de angajați

Nimic mai fals: Sectorul de activitate în administraţia publică are aproximativ 240.000 de salariați. Dintre aceştia, cam 144.000 sunt funcţionari publici – total în România. Ceea ce reprezintă aproximativ 11% dintre salariaţii bugetari. Celălalt un milion şi ceva îi regăsim în alte sectoare: învăţământ, sănătate, ordine publică şi apărare, justiţie etc. Am asistat, din păcate, în acest an cu multe tururi de alegeri, în campanii electorale, la discursuri pur şi simplu iresponsabile ale candidaţilor partidelor politice. 

La un moment dat, unii se întreceau, ca la licitaţie, pe marginea numărului de bugetari pe care îi vor da afară. S-a început „strigarea” de la 200.000 şi ajunsese la 500.000. Ei considerau că valoarea lor politică este dată de numărul celor pe care îi vor da afară, dovedind astfel că nu deţin cunoştinţe elementare despre cum funcţionează sistemul pe care doresc să îl conducă de la înălțimea unei funcţii bugetare-ironic. 

Recomandări

Militarii care devin atacatori: Unde greșește SUA în sprijinirea veteranilor care comit atentate

Aşadar, putem face un exerciţiu de imaginaţie, încercând să ajungem la cifra de bugetari pe care mulţi aşa-zişi experţi o promovează, şi anume, 800.000 de bugetari care ar fi suficienţi: renunţăm la tot sectorul administraţie publică, adică dăm afară toţi cei 240.000 de salariaţi, închidem Parlamentul, Guvernul şi toate instituţiile locale sau centrale. Mai rămân de dat afară încă vreo 200 şi ceva de mii. Îi invit pe cei ce promovează această idee să aleagă de unde urmează să mai dea afară – învăţământ? sănătate? ordine publică şi apărare? justiţie?

Câștigătorii în alegeri „își plantează” protejații în administrație

– Oare acest discurs nu reprezintă un pericol?
– Clasa politică a promovat, din păcate, un discurs extrem de periculos la adresa salariaţilor din sectorul de activitate administraţie publică şi de cele mai multe ori au făcut acest lucru în mod parşiv, aşa cum spuneam mai sus, în diferite momente-cheie, şi anume înainte de alegeri şi după alegeri. Dacă vreodată crede cineva că „duşmanii” bugetului naţional sunt salariaţii din sectorul administraţie publică, cei 240.000, se înşală amarnic. 

De asemenea, dacă crede cineva că după ce vor fi daţi afară salariaţi, la scurt timp nu vor fi angajaţi alţii, se înşală, din nou, amarnic. Dacă vom combina cele două ipoteze, rezultă ceva foarte clar: la schimbarea puterii politice, cei victorioşi trebuie să-şi „planteze” în instituţii „specialiştii”, nu doresc să folosesc alt termen, mizez şi îmi autoimpun acest crez. Prin urmare, ies în faţa alegătorilor cu acest fals mesaj, prin care induc ideea că ei vor eficientiza activitatea instituţiei, dând afară personal. De fapt, doresc să „facă loc” pentru oamenii lor. Întotdeauna a fost aşa. 

Recomandări

Ce rol vor avea aleșii traseiști în 2025. Provocările partidelor pentru noul an ANALIZĂ

– Domnul Andrei Caramitru, o voce cunoscută a acestui trend, susține ferm ceva de genul: „Bugetarii și pensionarii nu produc nimic – doar costă – enorm – luând de la partea productivă a societății. Parazitul își va omorî în curând gazda, sugând prea mult sânge”. Chiar nu produc nimic? Cine sunt de fapt bugetarii?
– Precum „vedetele” din lumea muzicii, sportului sau filmului care nu au performat în domeniu, dar care au încercat să ajungă în atenţia opiniei publice prin tot felul de declaraţii, gesturi, atitudini, comportamente pe care le putem cataloga drept încercări disperate de a atrage atenţia asupra propriei persoane, îmi permit să cataloghez această afirmaţie ca făcând parte din aceeaşi categorie. Nu are nicio legătură cu date concrete, cu analize, cu studii, cu un bagaj de cunoştinţe, cu logica, cu bunul simţ. Pur şi simplu nu cred că această afirmaţie poate fi catalogată ca fiind o idee ce trebuie dezbătută sau luată în considerare. Îl invit însă pe autor să analizeze următoarele: 

– Germania: 11.200.000 de salariaţi bugetari+pensionari,
– Franţa: 7.940.000 de bugetari+pensionari,
– Spania: 4.700.000 de bugetari +pensionari,
– Italia: 4.480.000 de bugetari +pensionari. 

Când consideră că „parazitul” îşi va omorî gazda în ţările acestea? Sau doar cetăţenii pensionari şi salariaţii bugetari români sunt paraziţi, în opinia dânsului?

Până la finalul lunii martie 2024, România a primit 33% din banii alocaţi prin PNRR, fiind semnate contracte de investiţii în valoare de 36 de miliarde de euro (e doar un exemplu). Poate ne lămureşte autorul declaraţiei la care ne raportăm, cine a muncit, a produs banii aceștia, dacă nu salariaţii din sectorul administraţie? Repet, e doar un exemplu recent al rolului angajaţilor din sector. 

Această declaraţie, acest mod de gândire are atât de multe nereguli, pe atât de multe planuri, încât nu are rost să încercăm a o combate. Sper din tot sufletul că a reprezentat o încercare a celui care a emis-o de a ieşi în evidenţă, un strigăt disperat ca cineva să îndrepte câteva reflectoare spre el, de a atrage atenția asupra propriei persoane, de a primi nişte like-uri pe Facebook. Refuz să cred că are, la modul real, o asemenea gândire, aşa de multe lacune privind rolul statutului şi al angajaţilor acestuia, atât de puţin respect faţă de persoanele în vârstă, actuali pensionari. 

– A apărut un nou val care a repornit acest baubau – venit dinspre discursul neoliberal și chiar libertarian – al ideii de „stat minimal” care are o singură obsesie: să dea cât mai mulți oameni afară din sistemul public. Ne putem permite asta?
– România funcţionează cu un sistem bugetar subdimensionat! În sectorul de activitate administraţie publică, pentru a putea face faţă noilor provocări, noilor sarcini, complexităţii acestora, nevoilor din ce în ce mai stringente, complexe ale cetăţenilor, este imperativ ca numărul de salariaţi să crească semnificativ. 

Ceea ce se întâmplă de câţiva ani, blocarea angajărilor în instituţiile administrației publice, lipsa de personal, generează mari deservicii populaţiei. Efectele le observăm de mult timp: atunci când ne raportăm la serviciile oferite cetăţenilor de către alte state europene, afirmăm că acestea sunt mult mai eficiente sau România se află mult în urma ţărilor europene. Poate ar trebui să ne uităm puţin şi la numărul de salariaţi bugetari care deservesc populaţia în ţările la care ne raportăm şi să privim puţin situaţia din România, care se află pe ultimul loc în Europa la raportul dintre salariaţii din sectorul bugetar şi populaţia deservită. Dacă dorim ca să îmbunătăţim serviciile adresate cetăţenilor, România trebuie să treacă urgent la angajări importante ca şi număr, în sectorul administraţie publică. 

Sectorul bugetar, cu mult subdimensionat

– Acum să vorbim pe cifre: se vehiculează că statul român, instituțiile lui au un surplus de câteva sute de mii de angajați: ce este adevărat și ce este fals aici?
– Din punctul nostru de vedere, al unei organizaţii sindicale care activează în sectorul de activitate administraţie publică de aproape 30 de ani, cunoscând şi interacționând cu instituţiile şi salariaţii din sectorul de activitate administraţie publică, putem afirma clar şi hotărât că nici nu se pune problema ca statul român să îşi desfăşoare activitatea cu un surplus de salariaţi. Există sectoare de activitate în care muncesc mai mulţi salariaţi decât în alte sectoare, însă pot afirma, chiar dacă declaraţia mea deranjează, că în toate sectoarele de activitate există o nevoie de suplimentare a numărului de posturi. Asta dacă ne dorim să avem instituţii care să devină cu adevărat eficiente, care să poată răspunde în timp util solicitărilor, în care salariaţii să nu fie supraîncărcați cu sarcini şi termene. 

Avem într-adevăr o problemă raportat la modul în care se suprapun sarcinile, în care se distribuie acestea. Toate acestea le-am sesizat de fiecare dată în întâlnirile cu decidenţii politici, solicitând colaborare şi conlucrare pentru a soluţiona toate cele semnalate de către salariaţi. De fiecare dată însă, am rămas cu impresia că puterea politică îşi doreşte ca sistemul administraţiei publice să rămână un sistem pe care populația îl contestă şi îl acuză de lipsa eficienţei, astfel încât ei, politicienii, în orice moment să poată veni în faţa populaţiei ca şi „salvatori”, ca şi cei care vor implementa programe prin care vor eficientiza funcţionarea instituţiilor statului şi, în acelaşi timp, vor salva bugetul, prin reducerea numărului de salariaţi. Şi toate acestea se întâmplă în aplauzele populaţiei. Din păcate, este o abordare pe care o putem considera cel puţin ipocrită. 

În acelaşi timp în care anunţă concedieri, se înfiinţează instituţii noi, agenţii noi, pur politice, în care este angajată camarila de partid şi care nu prea au legătură cu interesele populaţiei. Mai nou, promotorii demersului prin care se urmăreşte eliminarea salariaţilor din sectorul administraţie publică, au descoperit un nou concept: digitalizarea. L-au descoperit în sensul că li se pare exotic, li se pare că folosindu-l des, îşi creează o imagine de cunoscător în domeniu, de conducător adaptat la noile realităţi, un vizionar. De fapt, invocând digitalizarea ca etapă în a reduce numărul şi aşa mult subdimensionat al salariaţilor din sectorul de activitate administraţie publică, dovedesc că habar nu au despre ceea ce presupune digitalizarea instituţiilor. 

Este alt aspect alarmant, această utilizare abuzivă a ideii de digitalizare ca justificare pentru reducerea personalului. În loc să fie văzută ca o unealtă pentru eficientizarea muncii și îmbunătățirea serviciilor publice, digitalizarea este folosită drept pretext pentru eliminarea angajaților, ignorând complet scopul real al acestui proces. Statele europene dezvoltate, unde digitalizarea este avansată, nu au redus numărul de angajați din sectorul bugetar, ci, dimpotrivă, au consolidat aparatul administrativ pentru a gestiona mai bine volumul de informații și nevoile populației. În România însă, persoane fără competențe reale în gestionarea digitalizării promovează o viziune dezastruoasă, în care implementarea tehnologiei devine o scuză pentru reduceri de personal, aspect ce va produce, inevitabil, degradarea continua a serviciilor publice. Digitalizarea nu înseamnă concedieri, ci eficiență! Resursele umane sunt esențiale pentru susținerea unui stat modern.

– Ca să ne putem face o idee cât mai clară: cât de „gras” este statul român, instituțiile lui, cum stăm în raport cu alte state din UE?
– Raportul dintre numărul de salariați din administrația publică și populația deservită plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană: un angajat din administrația publică, ordine publică şi apărare şi asigurări sociale din România deservește, în medie, 53 de locuitori, cel mai mare raport din Europa.

În contrast, Germania are un raport de 1 la 29, iar Suedia de doar 1 la 21! La nivel global al bugetarilor, România are un raport de 1 bugetar la 18 locuitori, în timp ce țări precum Suedia și Danemarca au 1 bugetar la 6 locuitori. Această subdimensionare severă generează supraîncărcare extremă a angajaților, afectând direct calitatea serviciilor publice şi generează ineficienţă.

Organizaţia noastră a transmis la un moment dat un comunicat de presă, în încercarea de a contracara falsul narativ privind supradimensionarea sistemului bugetar, însă a fost foarte sumar promovat de reprezentanţii mass-media. Ataşez, mai jos, două grafice care evidențiază situaţia reală de la noi din ţară. Aceste grafice arată că România are cel mai mare grad de supraîncărcare a angajaților din sectorul public, în general și, în special, din administrația publică, ordine publică şi apărare, din întreaga Uniune Europeană. 

Raportul dintre angajaţii la stat şi populaţia deservită

*datele sunt disponibile şi au fost furnizate de către EUROSTAT.

– Există o medie? Unde ne încadrăm? Avem prea mulți sau prea puțini bugetari?
– De exemplu, Germania, pe care românii o invidiază când vine vorba de administrația publică, are în jur de 11.000 de municipii, conform datelor Eurostat, adică de aproximativ 3,5 ori mai mult decât România (3.181 de municipii). Populația medie per administrație locală este de 7,6 mii de persoane pentru administrația locală și de 6,9 ​​mii de persoane pentru noi. Numărul total de angajaţi bugetari din Germania este de 11,27 de milioane, de vreo 7 ori mai mulţi decât la noi, deşi populația Germaniei este de vreo 4 ori mai mare. Dacă ne referim strict la numărul de salariaţi din sectorul administraţie publică, în Germania avem 2,85 de milioane, în România 414.000 (datorită modului în care sunt clasificate sectoarele, după codul CAEN, la nivelul ţării noastre au fost cumulate mai multe sectoare: administraţie publică şi ordine publică şi apărare). 

Putem observa că populația medie pe unitate administrativă din țara noastră este apropiată de Germania, dar numărul angajaţilor din administrație este semnificativ subdimensional la noi. Potrivit datelor Eurostat, raportul dintre angajaţii la stat şi populaţia deservită este de 1:29 în Germania, iar în România este de 1:53. Nicăieri în UE acest raport nu este mai disproporționat decât în ​​România! În tabelele de mai sus se poate vizualiza situaţia la nivel european.

Sectorul de administrație publică are doar 240.000 de angajați

– Dacă vorbim de cheltuieli pe sistemul bugetar: unde ne încadrăm cu nivelul actual de cheltuieli?
– Din ceea ce ştim până în prezent, din execuția bugetului general consolidat – 31 iulie 2024 – cheltuielile de personal reprezintă un nivel de 5,2% din PIB. Din păcate, nu am identificat la nivel european o statistică asemănătoare pe această componentă, sunt sigur că ea există, însă cel puţin eu nu am reuşit să accesez sau să interpretez datele Eurostat în aces sens.

La nivel naţional, dacă ne raportăm la vestita „anvelopă bugetară” – termen folosit de către clasa politică atunci când se referă la întregul buget pentru plata salariilor personalului angajat în sistemul bugetar, primul lucru care îl pot spune este că: sectorul învăţământ, sectorul sănătate, sectorul ordine publică şi apărare şi sectorul justiţie, toate împreună, consumă cam 80% din fondul destinat salariilor. Nu o spun cu reproş, sunt sisteme importante şi e foarte bine că angajaţii acestora sunt bine remuneraţi, raportat la alte categorii. Ceea ce este deranjant pentru noi, este faptul că atunci când se prezintă o situaţie, aproape întotdeauna cineva arată cu degetul, acuzator, către sectorul administraţie publică, din care fac parte salariaţii pe care FNSA îi reprezintă. 

Pe scurt, cheltuielile sectorului bugetar sunt compuse din cheltuieli de personal, cheltuieli cu bunuri şi servicii, cheltuieli cu dobânzi, cheltuieli cu asistenţă socială, cheltuieli cu subvenţii, cheltuieli cu proiecte finanţate din fonduri europene, cheltuieli pentru investiţii, alte cheltuieli (burse elevi, susţinere culte, despăgubiri etc.). Cea mai mare cheltuială, din cele menţionate anterior, a fost cea cu asistenţa socială, care a avut valoarea de 128 de miliarde de lei. Şi cu toate acestea, întotdeauna când discutăm despre cheltuielile statutul, aproape instant, în colimator sunt luaţi angajaţii bugetari şi salariile lor. 

Mai mult, atacul se focusează pe salariaţii din sectorul de activitate administraţie publică, ca şi cum colegii pe care îi reprezentăm sunt cei care prejudiciază bugetul. Vă repet, sectorul administraţie publică are un număr aproximativ de 240.000 de angajaţi (administraţie centrală, teritorială, administraţie locală), restul, până la 1,29 de milioane, sunt în alte sectoare.

Ceea ce am făcut însă întotdeauna noi ca federaţie, a fost să ne oferim serviciile, cunoştinţă şi expertiza către decidenţii politici pentru a corecta sifonarea pe diferite căi a banului public, unele cheltuieli inutile ale instituţiilor. Bineînțeles că niciodată nu am fost luaţi în seamă din acest punct de vedere, deoarece am intrat pe teritoriul aranjamentelor şi blaturilor politice, al „parteneriatelor” pentru alimentarea din bani publici a colaboratorilor din mediul privat cu partidele politice, al firmelor de partid etc.

Cel mai bine ar fi să evidenţiem cu un exemplu: Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. O instituţie menită să ne vindece de trecut. Trecând peste toate obstacolele legislative, adoptate, astfel încât rezultatul muncii salariaţilor investigatori de acolo să nu dea roade, ne vom referi la modul în care se cheltuie bugetul. În prezent, la CNSAS mai lucrează vreo 150 de salariaţi, în condiţiile în care mai există, azi, vreo 4 km liniari de rafturi cu arhivă nedesfăcută. Muncă multă, grea, solicitantă, responsabilităţi mari, motivaţie salarială redusă. Ceea ce îi mai ţine acolo pe cei ce muncesc este doar pasiunea pentru munca desfăşurată. 

Ei, la acești 150 de salariaţi, avem un colegiu de conducere format din 13 persoane, reprezentanţi numiți de partidele politice. Cu statut de demnitari şi toate privilegiile ce decurg din acest statut – secretară, maşină, salariu pe măsură, chirie etc. Aproape un demnitar la 10 salariaţi! Normal că, la un moment dat, dintr-un document Excel se pot extrage nişte cifre care să evidenţieze o cheltuială mare, dar nimeni nu va spune nimic despre faptul că în această cheltuială sunt incluși reprezentanţii politicului. Exemple de acest fel sunt multe. Însă niciun partid politic aflat la guvernare sau alianţă politică nu a fost vreodată interesaţi să eficientizeze resursele şi cheltuielile unei instituţii renunțând la politizarea ei, la plantarea pe posturi călduţe a membrilor de partid sau a celor cărora partidul le este dator. Bani pentru creşterea salariilor şi motivarea financiară a salariaţilor din sectorul administraţie publică există, există şi pentru majorarea salariilor actuale, însă clasa politică trebuie doar să renunţe la politizarea instituțiilor, la acest obicei nociv de a plasa „lipitorii de afişe în instituții”. 

FNSA va fi întotdeauna un partener al celor care doresc eficienţa sistemului şi putem semnala oricând abaterile sau mecanismele prin care se sifonează bugete. Cineva trebuie doar să dorească să asculte cu adevărat şi să implementeze o depolitizare reală a instituţiilor.

Problemele reclamate de FNSA contestatarilor din mediul privat

– Cum stăm cu salariile bugetarilor? Dinspre zona privată vine această replică: sunt plătiți prea mult în raport cu salariile noastre. Unde ne încadrăm la nivel de UE?
– Vocea acuzatoare este, în primul rând, vocea reprezentanţilor patronatelor din mediul privat. Nu a salariaţilor din mediul privat. Acei patroni pentru care, în proporţie covârșitoare, cel mai important este să-şi maximizeze profitul, într-un termen foarte scurt. Una din metode este aceea de a plăti angajatul cu salariul minim pe economie sau în plaja salariului minim pe economie, să-i exploateze timpul, să nu-i recunoască efortul suplimentar, să-l ameninţe că „sunt destui care aşteaptă la uşă”. 

Aceste abuzuri au funcţionat până la un moment dat, în prezent observăm că mulţi sunt dispuşi să facă unele compromisuri din cauza faptului că nu mai au forţă de muncă. Mulţi au părăsit ţara deoarece acolo au găsit în mediu privat respect şi condiţii de muncă mai bune. Nu cu mult timp în urmă, din totalitatea contractelor de muncă din domeniul privat, numărul celor încheiate pe salariul minim pe economie sau în plaja salariului minim pe economie se apropia de jumătate! 

Hai să ne prefacem că nu există muncă la negru sau la gri şi să observăm că „patronii” sau „businessmenii” autohtoni de fapt consideră că cei care contribuie la bunăstarea lor, a firmei lor, nu trebuie salarizaţi peste nivelul unui muncitor necalificat sau puţin peste acest nivel. Deoarece asta înseamnă, conform legii, salariul minim pe economie: salariul care trebuie plătit pentru cel mai mic nivel de pregătire. 

În al doilea rând, aceeaşi voce a patronilor din mediul privat a comparat de multe ori date în mod şmecheresc: salarii brute din sectorul bugetar cu salarii nete din mediul privat. De asemenea, comparau merele cu perele, ca să spun aşa. Compară media salariilor din sectorul bugetar, în care includ salariile din justiţie, salariile medicilor (despre care ştim că au fost trecute pe valoarea maximă încă de la adoptarea legii de salarizare bugetară), salariile din administraţie etc. cu salariile din privat, care includ un procent important de salarii minime pe economie, aşa cum spuneam mai sus. Normal că rezultă o diferență. 

Aţi văzut o comparaţie între salariul unui medic care activează cu normă întreagă la un spital de stat şi a unuia care desfăşoară aceeaşi muncă, are aceeaşi pregătire, acelaşi număr de ore la un spital privat? Dar al unui city manager al unei primării cu al unui manager de multinaţională? Exemplele pot continua.

În al treilea rând, mediul privat a preferat să „construiască” această revoltă a propriilor salariaţi împotriva salariaţilor bugetari, utilizând aceste tehnici de distragere a atenţiei, sugerând că salariaţii din privat se află în urmă, din prisma salarizării, din cauza că salariaţii din buget sunt plătiţi să stea. Nimic mai fals! Pur şi simplu exploatează forţa de muncă pentru a obţine profit maxim. Iar lumea politică, conducătorii noştri, au preferat să contribuie şi să întreţină această ruptură şi această luptă între salariaţii din mediul privat cu cei din bugetar, datorită încrengăturii politice cu mediul privat. 

Apropo, poate reuşim să facem o analiză a sursei reale de venit a majorităţii marilor firme private, multinaţionale, sau a celor care furnizează servicii, cei care se erijează în reprezentanţii patronatelor din România, şi să observăm câţi au afaceri cu statul? Şi ce fel de afaceri? În altă ordine de idei, deşi spun că ei contribuie la buget, din punctul meu de vedere această afirmaţie este doar parţial adevărată. Majoritatea nu produc, ci doar cumpără de pe piaţa externă produse, pun un adaos şi-l revând statului. Cam acesta este, în mare parte, sistemul privat din România. În termeni economici, nu tocmai academici, bişniţă!

Din punctul meu de vedere ar reprezenta un lucru bun ca statul român să reprezinte o concurenţă serioasă pentru mediul privat, din punctul de vedere al atragerii resursei umane pregătite şi competente. Însă lucrurile nu stau tocmai aşa. Statul român, prin instituţiile sale, datorită politizării excesive, ineficienţei, nu este atractiv pentru forța de muncă tânără, pregătită.

Cum poate fi oprită dezbinarea între sistemul bugetar și mediul privat

– Cum ar trebui să depășim acest fals război: stat versus privat – angajați la stat versus angajați la privat?
– Această situaţie este întreţinută şi amplificată atât de conducerea politică a ţării (patronatul sistemului bugetar) cât şi de reprezentanţii patronatului din sistemul privat, pentru beneficii ce nu ţin de interesul general al societăţii, ci pentru interesul grupului pe care fiecare în parte îl reprezintă. Cumva au identificat, pe lângă legăturile politice, un element comun, dezbinarea cu scopul obţinerii unor foloase sau privilegii. 

Aşadar, această dezbatere stat vs privat, de multe ori cu accente de violenţă în limbaj, se va stinge în momentul în care clasa politică va deveni responsabilă, va promova ideea de interdependență dintre cele două sectoare, urmărind atingerea unor scopuri şi interese colective, dezvoltarea unei societăţi normale. Iniţiativa trebuie să vină de la factorul politic, în primul rând. Deocamdată suntem sub asaltul unor politici de dezbinare a societăţii, pe toate planurile, politică care, după cum puteţi observa urmărind elementele şi evenimentele din acest an, şi-a atins scopul. 

Noi, cei din FNSA, am susţinut şi am încercat pe toate căile să sprijinim vocea şi acţiunile salariaţilor din mediul privat, care prin organizațiile sindicale au militat pentru condiţii de muncă mai bune, pentru un trai decent. Ultima dată, acest lucru s-a întâmplat atunci când atât FNSA, cât şi sindicatele membre au sprijinit financiar greva salariaţilor de la Electrolux, care militau pentru salarii cât de cât decente şi pentru condiţii de muncă mai bune. 

Din păcate, majoritatea angajaţilor din sistemul privat nu conştientizează importanţa apartenenţei la o organizaţie sindicală care să le apere drepturile. Au preferat „să plece pe fenta” patronatului din sectorul privat, cum că ei sunt plătiţi prost deoarece patronul o duce rău şi doar cu salariul minim poate să-i plătească. Cauza? Salariile bugetarilor. În România, un profit al firmei de 20%, în viziunea unor patroni, nu este tocmai o laudă. Doresc cât mai mult, într-o perioadă cât mai scurtă. Iar acest lucru se obţine prin exploatarea salariaţilor, prin salarii mici şi prin multe şmecherii financiare. Iar complicitatea statului român constă tocmai în tolerarea acestor şmecherii.

– Care ar fi problemele cele mai mari la acest capitol? Anumite reglementări? Eficiența? Unde vedeți nevoia de îmbunătățire?
– Cea mai mare problemă, care a generat erori, de multe ori capitale, de sistem, de disfuncţionalităţi sau lipsa unor reacţii, este reprezentată de politizarea excesivă a instituţiilor statului. A devenit o cangrenă în sistem, ne lovim de ea şi ne confruntăm cu ea. Această politizare excesivă a plasat pe posturi-cheie persoane slab pregătite, care nu au capacitatea de a reacţiona, de a lua o decizie deoarece nu ai nicio legătură cu instituţia pe care o conduc sau în numele căreia ar trebuie să acţioneze. Sunt acolo şi nu contează pentru ei legea, contează ce l-a pus cel care l-a numit politic să facă. Şi ştie că atunci când se va schimba puterea politică, „şefu” îl va lua cu el într-un alt loc călduţ. 

O altă problemă mare este reprezentată de apariţia unor reglementări în domeniul funcţiei publice, reglementări care ştirbesc capacitatea eşalonului doi, reprezentat de către funcţionarii publici, de a se împotrivi acţiunilor sau demersurilor ilegale ale conducătorilor politici ai instituţiilor. De a fi protejaţi în faţa legii de abuzurile factorului politic, de încercările acestuia de a acţiona în interesul unui grup restrâns. 

Pe termen scurt, consider că situaţia şi funcţionarea instituţiilor va fi, în continuare, pe sistem de avarie. Personal insuficient, politizare excesivă, instituţii de control care de multe ori au atribuţii care se suprapun, proceduri ineficiente, digitalizare doar la nivel declarativ. Cred că putem începe să construim de aici, să regândim modul de funcţionare şi să încercăm să atragem cât mai mulţi tineri care să aducă o capacitate de muncă sporită. Toate acestea presupun însă existenţa unui dialog social real cu sindicatele şi nu doar bifarea unei proceduri. Clasa politică să şi asculte, nu doar să audă.

Foto: Agerpres

Urmărește-ne pe Google News