Comentează“Îmi pare rău, bunicul nu mai este”, i-a spus o infirmieră la telefon în dimineața zilei de 1 mai. “M-am pus în genunchi pe jos – spuneți-mi că nu este adevărat! Am ieșit afară și am urlat, am răcnit, am țipat, degeaba, el nu mai este”, își amintește Florica, soția “bunicului”.
Cafea cu miere
Cei doi soți, Vasile și Florica Țurcanu, și-au început dimineața așa cum s-au obișnuit în cei 46 de ani de căsnicie, au băut câte o ceșcuță de cafea, îndulcită cu miere. Vasile avea o stare de greață, iar la prânz a mâncat orez cu morcov, așa cum făcea mai mereu, de când era la un regim destul de strict, din cauza unei tumori la colon, care crescuse în el în urmă cu patru ani.
“Toată problema a plecat de la colon, avea doi polipi care deja aruncaseră metastaze la ficat”, traduce Florica în limbajul în care vorbeau ei despre diagnosticul care le-a schimbat traiul.
Rutina celor doi se schimbase de nenumărate ori de când boala a venit peste ei. În 2016, bărbatul fusese operat și ajunsese să trăiască cu o stomă (n.r. – o deschizătură făcută de un medic chirurg, la nivelul abdomenului pacientului, prin care resturile alimentare vor fi eliminate într-o pungă colectoare).
Se mai desprindea punga. Îl îngrijeam, îl curățam, încălzeam apă și-l spălam. Eu l-am îngrijit ca la carte.
Florica povestește:
De atunci au urmat internări, operații și chimioterapie. Ea a lăsat diagnosticul ei în fișa medicală și a devenit sprijinul soțului. Florica suferă cu tiroida, a primit recomandare să se opereze în urmă cu un an, dar a tot amânat.
Nu aveam cu cine să îl las. Cine vine să-l îngrijească mai bine ca mine?
Nu i-a fost ușor și, de multe ori, și-a dorit să știe sigur ce e mai bine să facă. “Uneori mă depășeau puterile, mirosul ăla în casă”, oftează ea.
Dar să sune să-l ducă la spital îi era frică, acolo intrase deja virusul care la ei în casă pătrundea doar la radio.
Spitalul la care te duci ca la o cunoștință
Teama de spital apăruse acum, de când cu pandemia. Înainte, nu se temeau de spital, mergeau împreună la chimioterapie.
Aveau rutina lor, acel ceremonial împăcat al bolnavilor care depind de tratament și merg acolo atât de des, încât internarea de zi se strecoară în viața lor și îi ajută să o ducă mai departe. Spitalul devine reper. Zilele se ordonează înainte și după el.
Când el era programat pentru o nouă doză de chimioterapie, se trezeau devreme și plecau la spital, cu un vecin cu mașina. “Stătea pe banchetă culcat, ca nu cumva la efort sau ceva să îi afecteze la spate, la operație”, povestește ea.
Se porneau de acasă dimineața devreme și se întorceau acasă când era gata tratamentul. Au mai fost și ocazii în care el a rămas la spital internat pentru mai multe zile, iar ea s-a întors singură.
De aceea, a învățat să fie mereu pregătită când mergeau la spital, aveau o gentuță cu strictul necesar – pijama, prosop, o cană, șervețele umede, pungi de schimb și alte mărunțișuri care îi ofereau lui Vasile un minim confort pe patul de spital.
Decizia
Pe 28 aprilie, când a sunat după ambulanță, Florica știa însă că de data asta se va duce doar el.
Bărbatul avea diaree de câteva zile, dar analizele făcute cu câteva zile înainte la un laborator privat din Botoșani indicau că nu are nici o infecție. Bărbatul în vârstă de 70 de ani nu avea nici temperatură, dar se simțea slăbit.
Nu era convinsă că luase decizia cea bună, dar viața o învățase deja că nici o socoteală nu poate fi corectă pe toate părțile.
Ea îi spusese că îi e mai bine acasă.
“Acolo nu e câte o infirmieră pentru fiecare bolnav. Eu aici te spăl, te schimb, îți fac de regim, te ajut dacă ai nevoie de ceva”, i-a spus atunci.
Dar dorința lui a fost alta, exprimată cu câteva zile înainte, când se ceruse la spital.
“Ori că vedea că mi-e și mie greu și să-mi ușureze munca, ori că spera să-i fie bine, să primească un pic de ajutor, nu știu”.
“Cam trebuia tuns”
În după-amiaza zilei de 28 aprilie, femeia a pus mâna pe telefon și a sunat la Salvare. Imediat după, pe la ora 17, i-a pus o pungă curată și l-a învelit cu o păturică, așa obișnuia, după ce încălzea punga între palme, ca să se lipească bine de piele.
În așteptarea ambulanței, l-a pieptănat, i-a tăiat unghiile bărbatului, i-a rupt niște cojițe care îi apăreau pe coapse de la chimioterapie, l-a îmbrăcat cu un maiou, pulover și o pereche de pantaloni. “Cam trebuia tuns, dar dacă n-avea cine…”.
Au așteptat ambulanța în tăcere, în casa din satul Coțușca, în care se născuseră și unde s-au întors când au ieșit la pensie, să-și ducă viața în liniște.
“Nu știam cine o să cadă întâi”
Cu ambulanța la poartă, gândurile Floricăi nu îi dădeau pace – oare a făcut bine să-l trimită la spital sau i-ar fi fost mai bine acasă?
Reperele ei se ciocneau constant, era pe de-o parte doctorița care îl îngrijise pe soțul ei în ultimii patru ani și care-i spunea să îl ducă la spital. Dar pe partea cealaltă era unicul lor fiu, în vârstă de 40 de ani, care spunea să stea acasă amândoi.
Decizia a fost mai mult un impuls în care a pus mâna pe telefon și a chemat ajutorul de care aveau nevoie amândoi și în care credea.
În fața porții, asistenta de pe ambulanță i-ar fi spus că ei îl vor duce la Spitalul din Săveni, la aproximativ 20 km distanță, și acolo hotărăște medicul – vi-l dă înapoi sau îl trimite mai departe, își amintește femeia.
Florica i-a spus “drum bun” soțului ei, așa cum obișnuiește să spună mereu oricui pleca de la ea. Apoi a rămas singură acasă.
“S-a mai stricat ordinea de când cu covid”, a spus femeia. COVID e cu litere mici în vorbirea populară, a devenit substantiv comun aici, pe harta reală a țării, dincolo de studiourile de televiziune.
“Moartea domnului Lăzărescu”, varianta 2020
După ce a plecat cu ambulanța de acasă, Florica a ținut legătura cu soțul ei prin telefon. Pe lângă telefonul fix din casă, fiecare avea câte un telefon mobil.
“De când a început să umble la spital avea telefon personal, ca să ținem legătura. Mai zăpăcea tastele celea, deși e un telefon simplu, așa pentru bătrâni, cu tastele vizibile. Ca să nu-l blocheze, noi am convenit regulă să nu-l închidă el. Cine îl sună închide”.
După aproximativ o oră au vorbit. Vasile era la Spitalul Orășenesc Săveni.
– M-au oprit la Săveni și mi-au pus o perfuzie cu glucoză.
– Vezi ce faci, vezi ce-ți spune, îmi dai telefon și te aduc înapoi, vin cu mașina, s-au sfătuit cei doi.
L-au internat la Dorohoi, la 15 ore după ce plecase de acasă
La următorul telefon, la câteva ore distanță, Vasile i-a spus soției sale că este la spitalul din Botoșani. Apoi, spre miezul nopții i-a spus că este la spitalul din Dorohoi. Femeia s-a culcat, însă fiul lor, Marius, și-a sunat tatăl la două noaptea, iar acesta încă nu era internat la nici un spital.
“Nu știu unde l-au ținut, pe o bancă, pe un scaun, pe un pat, nu știu pe ce, nu mi-a spus”.
Miercuri dimineața, pe 29 aprilie, în jurul orei 9, la aproximativ 15 ore de când plecase de acasă cu ambulanța, Vasile Țurcanu i-a spus soției sale că a fost internat la Spitalul Dorohoi, într-o rezervă de pe secția de boli infecțioase.
“Era un caz depășit, avea o patologie asociată multiplă. La internare, starea lui era bunișoară”, a explicat pentru Libertatea un medic de la Spitalul Municipal Dorohoi.
“Miercuri dimineața când l-am sunat era din nou la Dorohoi. Deci toată noaptea aia l-au purtat”, povestește Florica.
Pacientul Țurcanu Vasile a avut prezentare la CPU Săveni în ziua de 28.04.2020 de unde a fost dirijat la UPU Spitalul Județean, unde a fost investigat și redirijat la Secția de Boli Infecțioase, după care a fost redirijat la Spitalul Municipal Dorohoi în vederea internării, deoarece Spitalul Județean este Spital COVID-19.
Răspunsul oficial pentru ziar, din partea purtătorului de cuvânt al Spitalului Județean, Ioan Asaftei:
Ce înseamnă aceste “dirijări” și “redirijări” în kilometri?
- Comuna Coțușca – Spitalul Orășenesc Săveni – 23,4 km
- Spitalul Orășenesc Săveni – Spitalul Mavromati, Botoșani- 36,7 km
- Spitalul Mavromati – Spitalul Municipal Dorohoi – 34,4 km
Aproape 100 de kilometri pe care Vasile Țurcanu i-a parcurs, în noapte, cu opriri, amânări, decizii, înainte de a fi, într-un final, internat.
“Având în vedere că era situația asta cu covidul, nici nu m-am gândit să mă duc la spital fără să mă cheme medicul”, mai spune femeia.
Analiza pentru bacteria Clostridium
Florica a continuat să-și sune soțul, așa a aflat că miercuri după-amiaza îi fuseseră luate analizele și că la prânz primise orez cu morcov și ceai.
Apoi, a fost sunată de la spital, să meargă a doua zi dimineața acolo, să-i ia o probă și să i-o ducă la un laborator aflat vizavi de spital, să-i facă analiza pentru Clostridium.
Clostridium difficile este o bacterie care determină diaree, de la forme uşoare până la manifestări de deshidratare amenințătoare de viață.
De ce? Nu știu să vă spun, ori nu are la laborator cine să-i facă, ori nu știu, cert este că a doua zi dimineața eu am fost cu mașina la Dorohoi, înainte de ora 7.
“Un aparat de radio, așa de urât îmi e”
Florica Țurcanu s-a întâlnit joi dimineața, pe 30 aprilie, în fața spitalului cu o asistentă care i-a adus proba soțului său. Femeia a pregătit și o geantă pentru soțul ei, pe care i-a lăsat-o portarului.
“I-am luat baston, că în ultimele 2-3 zile se mai sprijinea în baston. I-am luat și un aparat de radio micuț, că noi acasă avem câte un radio peste tot”.
Femeia își amintește că soțului ei îi ceruse “un aparat de radio, așa de urât îmi e, că sunt singur, nici nu știu cât e ceasul, și oleacă de suc”.
Gândul la un radio l-a însoțit pe bărbat. Radioul e marcă înregistrată a spitalului românesc cu peste o jumătate de secol înainte de apariția copleșitoare a telefonului mobil. Aparatul micuț de radio, a fost pernă, prieten, rudă, ceas și fereastră pentru generații întregi.
Periuța de dinți și “o pastă”
Florica a dus proba la laborator, unde a plătit suma de aproximativ 90 de lei. Rezultatul, negativ la Clostridium, avea să ajungă câteva ore mai târziu direct la doctorița care se ocupa de soțul ei.
Joi după-amiaza, când a vorbit cu soțul ei, acesta i-a spus că a mâncat din nou orez și că ar avea nevoie de-o periuță de dinți și-o pastă. “Joi la amiază nu se simțea atât de rău, dacă a cerut pastă și periuță”, își amintește femeia.
Așteptam să mă duc să-l văd, nu voiam să-l obosesc la telefon. Discuțiile erau scurte, spunea că e bine, să nu îmi fac probleme. Mereu m-a protejat.
Fiul lor:
Urletul care te tăia, trecea prin tine
Pentru seara de joi, Florica se gândea să-l sune pe Vasile la ora 22, dar în jurul orei 21.30 spune că n-a mai avut răbdare și l-a sunat să vadă ce face, “îmi lipsea de acasă și știam că-i greu la spital”.
Când a răspuns la telefon, bărbatul a spus că nu prea poate vorbi și că se simte rău, că are dureri puternice, își amintește Florica. I-a spus să închidă ea, așa cum era regula lor, ca nu cumva ca el să blocheze telefonul.
Eu nu am apucat să închid, nu știu de ce, și-l aud: doamnă, doamnă, auuu, auuuu!!! urla, urlaaa! Urletul cela îmi sună în urechi cât trăiesc eu. Am ascultat așa câteva secunde, nu știu cât, pentru că te tăia, pur și simplu trecea prin tine.
Florica:
Cu inima bubuindu-i în piept și cu urletul soțului ca un ecou în urechi, femeia a sunat la poarta spitalului să vadă ce se întâmplă, să trimită pe cineva la capul soțului ei, să-i aline durerea.
“Am apăsat toate tastele”
“Mi-a răspuns robotul și mi-a spus: apăsați tasta cutare și tasta cutare. Am apăsat toate tastele, am sunat de nu știu câte ori. O luam de la capăt ca să apăs pe altă tastă și nu răspundea nimeni”, spune ea.
Era trecut de ora 22 când i-a răspuns în sfârșit cineva. La început, femeia de la celălalt capăt al firului i-a spus că ar fi mai bine să lase bolnavul să se liniștească la ora aia. Omul urlă de durere, a tranșat Florica. În final, i s-a spus că va merge o asistentă să vadă care e situația.
“N-am îndelungat discuția, să se ducă la dânsul, eu asta voiam”
A mai așteptat câteva minute, după care și-a sunat soțul din nou, să vadă cum se simte. Acesta i-a spus că a venit o asistentă și i-a dat niște calmante, dar că are dureri în continuare. Florica l-a sfătuit să se liniștească până când pastilele aveau să-și facă efectul.
La 4 fără 20, în inima nopții, Vasile a sunat-o. Femeia s-a ridicat din pat, a aprins lumina, ca să nu apese greșit pe tastele de la telefon, și a răspuns.
“Florico, vino și mă ia acasă, că eu de amu mor, aici nu îmi face nimeni nimic, vino de mă ia acasă, că nu mai pot de durere, nu-mi dă nimeni nici o lingură de apă”, își amintește că i-a spus Vasile.
Femeia a început să plângă de neputință și vină și l-a rugat să aibă grijă. S-a gândit că nu o s-o lase nimeni în spital la ora aia, mai ales că știa că atunci când fusese cu o zi înainte, n-a avut voie nici să se atingă de poarta spitalului.
Am plâns tare și l-am rugat din suflet să mă ierte că l-am dus și să înțeleagă că nu i-am vrut răul – Ai răbdare, că eu ajung la tine, nu știu când, dar ajung.
Florica Țurcanu:
“Luați legătura dv. la Dorohoi”
Apoi a început să dea telefoane unde s-a priceput. La spital nu i-a răspuns nimeni, așa că a sunat la 112 și i-a rugat pe cei de acolo să o ajute.
“Doamnă, eu știu că nu e voie să suni aici, dar vă rog să mă ascultați că nu am cu cine mă sfătui la ora asta. Vă rog să mă iertați, uitați soțul e așa, sunt disperată, am și tensiunea mare, ajutați-mă un pic, măcar să mă ascultați, luați legătura dv. la Dorohoi, că mie nu îmi răspund”, își amintește femeia cuvintele.
Florica spune că cei de la 112 au sfătuit-o să se liniștească și să le spună dacă ea se simte mai rău și are nevoie de o ambulanță. Femeia mai încerca să sune la spital, iar din timp în timp își suna soțul, să se asigure că e bine.
Așa a prins-o dimineața, cu ochii înlăcrimați în fața ecranului telefonului în care se succedeau numere la care nu răspundea nimeni.
Era un pic trecut de 7 când soțul i-a răspuns, iar în salonul lui se afla o infirmieră.
Florica a vorbit cu infirmiera care i-a cerut pampers “pentru bunicul”. Florica era nelămurită, soțul ei urina la baie, era pe picioare, de ce avea acum nevoie de pampers?
Numerele la care nu răspunde nimeni
Cele două femei au convenit ca infirmiera să ia bani de la “bunicul”, pentru a-i cumpăra pampers, iar Florica a sunat la numărul unde știa că poate solicita informații despre pacienți, să vadă care era starea lui de fapt?
Florica a obținut un număr de telefon al unei angajate de pe secția unde era internat soțul ei, dar nici la acest număr nu răspundea nimeni. Forma când acest număr, când pe cel al soțului. Telefoanele sunau, apoi se întrerupeau în lipsa unui persoane care să răspundă.
Într-un final, îi răspunde o femeie, pe numărul primit. Se dovedește a fi infirmiera cu care vorbise mai devreme din salonul soțului ei.
– Doamnă, ce e cu soțul meu?
– Doamnă, stați liniștită, eu sunt doamna cu care ați vorbit mai devreme, am fost ocupată.
– Doamnă, ce e cu soțul meu?
– Îmi pare rău, bunicul nu mai este.
“S-a făcut tot ce s-a putut”
Pe certificatul constatator al decesului, pe care Florica îl întoarce acum pe toate părțile scrie așa: Decesul a avut loc la 8.45, pe data de 1 mai. Cauzele decesului – insuficiență cardiorespiratorie acută, sindrom de deshidratare, metastaze hepatice, neoplasm chimio radio tratat rectal, enterocolită acută.
“S-a făcut tot ce s-a putut. Evoluția a fost așa cum a fost”, a declarat pentru Libertatea un medic de la Spitalul Municipal Dorohoi.
Florica s-a dus, împreună cu fiul ei, și și-a luat soțul de la spital într-un sicriu pe care l-a dezinfectat cu spirt când l-a adus acasă, unde i-a făcut priveghi o singură noapte.
“Am avut hârtie de la spital, că e îmbălsămat, are voie să fie depus la capelă, acasă, oriunde”, povestește femeia.
Înmormântarea în vremea COVID-19: Opt persoane și durerea
La înmormântare au fost prezenți opt oameni, așa cum prevedeau regulile izolării. Florica, Marius, o soră de-ale ei și un nepot, plus doi gropari, preotul și feciorul lui.
Cimitirul se întinde la vreo doi kilometri distanță de casa lor, în satul în care au crescut și în care s-au întors la pensie.
“S-a întins așa pe coclauri, e dezorganizat, nu îmi place, dar asta este. Pe Vasile l-am îngropat lângă tătuca (n.r. – bunicul ei)”.
In memoriam
“Mă gândesc câți ori fi în situația mea, eu sunt mai insistentă și vorbesc frumos. Când eram în genunchi și răcneam, spuneam – doamnă, eu nu sunt nebună, urlu în durerea mea, vă rog să mă ascultați și vă rog să mă ajutați, că am nevoie să îmi răspundeți, nu vă reproșez dumneavoastră”, explică Florica motivul pentru care a decis să-și facă publică povestea.
Ea și fiul Marius au trimis un e-mail și Ministerului Sănătății (MS), prin care vor să se asigure că toți oamenii care ajung la spital, în pandemie sau în orice vremuri, primesc ce e mai bun, într-un timp cât mai scurt. De la MS au primit răspuns să se adreseze DSP-ului din județ și Colegiului Medicilor.
“Să îi dea ceva pentru durere”
Fiul spune că reclamă nepăsarea.
“Să moară demn, să îi dea ceva pentru durere. Boala nu avea cum să i-o mai întoarcă”, spune fiul.
Acum, Florica trăiește cu trei telefoane în casă și, cu ochii când la al lui, când la al ei, retrăiește ultimele discuții și se întreabă cum ar fi stat lucrurile dacă nu îl trimitea la spital. Telefonul lui afișează trei apeluri pierdute de la ea, în dimineața zilei de 1 mai.
De la spital a primit și o pungă cu hainele lui, cu care a plecat îmbrăcat de acasă, pungă pe care Florica a îndrăznit să o deschidă la zile bune după înmormântare. “Atât l-au purtat sau nu l-au ajutat să coboare la toaletă că toți pantalonii sunt pișați. El era un om foarte simțit”, spune Florica.
A spart nuci
Florica își amintește cum, cu câteva zile înainte de a-l interna, Vasile stătea pe un scăunel și se uita afară, a desfăcut grăunțe, a spart nuci.
“Îmi pare rău, că știam că se apropie, dar nu așa. El nu și-a pierdut o clipă cunoștința. A murit și încă era conștient”.
Florica oftează și, rămasă singură, se gândește la începutul lor: “El mi-a trimis vorbă prin cineva că vrea să ne căsătorim. Fără prea multe discuții. Noi am pornit cu dreptul de la început”.