Comentează- În Vișina am găsit familii obișnuite, cu bune și rele, bărbați care iubesc caii sau alții care văd în animale doar un trofeu cu care să se fălească. Pentru mulți însă, calul e doar un mijloc de supraviețuire.
- Cei care mai păstrează, într-o formă sau alta, caii în viețile lor sunt tinerii cărora li s-a transmis această pasiune din familie. Așa este Irinel Rădulescu, din satul Vișina.
- Dar cei mai mulți au schimbat caii pe mașină sau tractor, iar vârstnicii i-au vândut, pentru că nu mai au putere să aibă grijă de ei.
“Spurcatul ăla care a filmat e de vină. Îl țiu minte. Era unu cu glugă”, spune un bărbat de vreo 40 de ani, după ce a băut un pahar de vin roșu amestecat cu suc. “I-o dat la cal patru bice și, gata, a zis că omoară calul”, completează altul, ceva mai tânăr.
Suntem în satul dâmbovițean Vișina, cu o zi înainte de Bobotează, într-o casă unde s-au adunat câțiva localnici care vor participa luni la Botezul Cailor, o tradiție străveche care a fost reînviată de sătenii din Vișina de mai bine de un deceniu.
În fiecare an, spun oamenii, evenimentul se desfășura pașnic: proprietarii de cai se adunau la primele ore ale dimineții la primărie, apoi se duceau la biserică cu animalele, să le sfințească, pentru ca să aibă un an bun și recolte bogate, după care mergeau la izlaz, unde erau organizate diverse întreceri de tracțiune, de viteză sau de frumusețe.
Anul trecut, presa locală și națională a fost la eveniment și a titrat sărbatoarea altfel decât o considerau localnicii. “Cruzime la botezul cailor”, “Botezul cailor s-a lăsat cu bătaie pentru bietele animale” sau “Imagini de o violență insuportabilă la Vișina. Totul s-a întâmplat la botezul cailor”.
Orgoliul și
alcoolul
Poliția locală a deschis dosare penale celor trei persoane care au fost filmate când biciuiau caii. Primăria a fost amendată cu 15.000 de lei, pentru că n-a anunțat Direcția Sanitar Veterinară de eveniment, și încă 3.000 de lei fiindcă animalele au fost biciuite.
“Aveam un cal pe care nu l-am mai scos de 6 luni să facă mișcare. N-a putut să tragă, că nu avea antrenament. Eram beat. De obicei nu beau, dar atunci am băut o jumătate de sticlă de vișinată, să mă încălzesc. M-am enervat că nu merge calul și i-am zis la unul să dea cu biciul”, avea să ne spună Mădălin Croitoru, proprietarul unuia dintre caii biciuiți, rememorând întâmplările de anul trecut.
Eu iubesc caii ca pe copiii mei. Presa a exagerat atunci.
Mădălin Croitoru:
În cartea “Războiul viziunilor asupra lumii. Știință versus spiritualitate” se menționează o parabolă despre un vizitiu care biciuiește caii, chiar dacă stăpânul îi spune să se oprească.
Acolo, caii reprezintă cele cinci simțuri și mintea, biciul este egoul, iar stăpânul trăsurii simbolizează sufletul. Vizitiul crede că poate controla caii, dar, de fapt, stăpânul trăsurii așteaptă răbdător ca vocea să-i fie auzită. Atunci egoul va încetini, iar sufletul va recăpăta stăpânirea de sine.
Irinel și
Regina lui
Revenim la realitatea din camera încălzită cu sobă pe lemne, unde țăranii nu discută despre fotbal sau politică, ci doar despre cai. Cu toții se plâng că, din cauza situației complicate de anul trecut, primăria n-a mai vrut să organizeze evenimentul. Așa se face că de Botezul Cailor din acest an s-au ocupat doi tineri pasionați de animale. Unul dintre ei este chiar Mădălin Croitoru, celălalt e Irinel Rădulescu.
Calul fără bici e ca mașina fără volan. Nu poți să-l dresezi, nu poți să-l controlezi. Oamenii care n-au animale nu înțeleg. Caii ăia n-au fost răniți. N-au avut nimic.
Irinel Rădulescu:
Bărbatul de 30 de ani este cunoscut ca unul dintre cei mai mari iubitori de cai din sat, care încearcă, pe cât posibil, să dreseze caii fără bici, dar nu întotdeauna reușește – depinde de cal. Până și soneria de la telefonul său este un nechezat. Irinel are trei cai: Regina, Doina și Micuțul.
Regina, alintată uneori cu numele Cerasela, are 5 ani și
este metisă. Tatăl ei a fost un Frizian olandez, iar mama ei, Semigrea. Regina
este cea cu care Irinel participă la concursurile de frumusețe pentru cai. Anul
trecut, Regina a câștigat locul I la un concurs din Slobozia și locul II la
Botezul Cailor din Vișina.
“Mă mai claxonează câte unul să facă mișto de mine că sunt
în căruță. Eu le zic să stea cuminți, că Regina mea e mai scumpă decât mașinile
lor. 4.700 de euro am dat pe ea. Am luat-o dintr-o herghelie din Giurgiu”,
povestește tânărul.
Când a adus-o acasă era foarte agitată, a avut mult de lucru cu ea, dar acum a devenit “o doamnă docilă”, mai puțin când este în apropiere de mânji. “De când e gestantă, nu-l mai suportă pe Micuțul. Pe 27 februarie ar trebui să fete”, povestește Irinel.
Micuțul și
Fan Curierul
Micuțul are 8 luni. Tatăl său este un armăsar unguresc, iar
mama lui este cea de-a doua iapă a lui Irinel, adică Doina, o Semigrea. “Micuțul
are energie multă, mușcă. Trebuie să am răbdare cu el. E ca un copil mic”, ne
explică tânărul.
În schimb, mama lui, Doina, este cea mai blândă dintre toți
trei, dar și cea mai folosită pentru muncile de zi cu zi, precum căratul de
lemne de la pădure sau mersul la moară. “E ca un Fan Curier pentru oamenii de
aici”, râde Irinel. Și Doina este acum gestantă. Urmează să fete în octombrie.
Irinel spune că pasiunea pentru cai o are de la bunic, Dumitru Rădulescu. Imediat după botez, tataia l-a dus la grajduri, să fie sigur că va iubi cabalinele.
Învățăturile bunicii Niculina: „M-a bătut pe mine, dar măcar am salvat calul”
Primele amintiri cu cai și căruță le are de când avea vreo 6 ani. Era o iarnă geroasă, cu multă zăpadă și mergea cu bunicul la pădure. Bătrânul prețuia foarte mult caii într-o gospodărie, mai ales după ce trecuse prin teroare în al Doilea Război Mondial, când rușii intrau în curțile oamenilor și le tăiau sau le furau animalele.
“El și-o crescut caii cu biciul, cum făceau toți țăranii.
Așa se făcea pe atunci, mamă. Cum îți băteai femeia, așa îți băteai și calul.
Acum s-o mai schimbat lucrurile”, crede Niculina, bunica lui Irinel, în vârstă
de 86 de ani.
Își amintește cum într-o zi erau amândoi pe câmp și calul a sărit la Dumitru. “S-a ridicat și i-a dat căciula pe jos. Al meu s-a făcut foc și pară. A vrut să-l omoare în bătaie, dar m-am băgat, că am zis că n-avem de nici unele și dacă omoară calul, chiar că o să fie vai de noi. A lăsat calul și m-a bătut pe mine, dar măcar am salvat calul”, își amintește bătrâna.
Calul,
înlocuit de mașină și de tractor
Pe vremuri, țăranii erau dependenți de animalele de
tracțiune ca să facă muncile câmpului sau să se deplaseze. Acum, locul cailor a
fost luat de automobile și de tractoare. “Înainte mai găseam de lucru la prășit
sau la arat cu caii. Acum am noroc dacă mă cheamă pentru grădinile mici. Nu se
mai practică munca la câmp cu calul, în afară de transport. Acum totul se face
repede cu tractorul”, explică Irinel.
Spune că a avea un cal în vremurile astea este un moft, nu o
necesitate, nici măcar pentru țărani. Singurii care mai păstrează caii sunt cei
pasionați, în special tinerii.
E pentru cine iubește caii. Cine își ia cal acum, îl ia ca să-i simtă mirosul. Calul merge mai mult cu mașina decât pe jos
Irinel Rădulescu:
“Nu dau caii mei nici pe o sută de mașini. Calul meu nu omoară oameni în trafic. Bine că lasă ditamai TIR-urile să treacă pe toate DN-urile. Păi, lasă-mă, vere, și pe mine. Eu dacă vreau să ajung cu căruța la Găești (oraș aflat la 17 km distanță – n.r.) trebuie să merg pe DN6. Dar ăștia nu-mi dau voie că e drum național. Păi, e corect?”, se întreabă tânărul revoltat.
Între boală
și dorința de a găsi pe cineva
Irinel a găsit în cai un motiv pentru care merită să se
bucure de viață, chiar dacă e chinuit, încă din copilărie, de un diabet de tip
II. Din cauza bolii, are vederea scăzută și deseori se simte slăbit sau amețit.
Are nevoie de patru doze de insulină pe zi, motiv pentru care a ales să lucreze
ca transportator în Vișina. Astfel, poate să se ducă acasă să-și facă toate
injecțiile. Pe lângă asta, satul îi dă un sentiment de siguranță.
Tânărul nu se plânge. Mai în glumă, mai în serios, spune că singurul său regret este că nu a găsit o femeie căreia să-i placă să aibă grijă de cai. “Toate fug după bărbați cu mașini. Nu se gândesc că poate unul cu căruță le iubește mai sincer”, mai spune tânărul.
După cină, se retrage cu ceilalți trei țărani în atelierul de hamuri al fratelui său mai mic, George, aflat în aceeași curte cu casa lui. Îmbrăcat cu salopeta lui portocalie și murdară de vopsea, George va face noapte albă, pentru că toți sătenii care participă la Botezul Cailor vin la el pe ultima sută de metri ca să le repare hamurile sau să le facă altele noi.
Meșteșugarul
sau fratele care repară ce strică celălalt
George ia bucăți de piele de vacă sau de bivol, le taie în fâșii de diferite dimensiuni, le vopsește, le pune într-un clește de lemn de circa 50 cm ca să stea fixe în timp ce le găurește cu un ac mai mare numit sulă. Apoi găurile sunt cusute cu fâșii subțiri din piele de mânz, cărora le spune cusoaie. Apoi le bate cu capse aurii pe care îi numește nasturi.
Cel mai ieftin ham făcut de George costă 400 de lei, iar cel
mai scump poate ajunge și la 3.000. Prețul diferă, în primul rând, de tipul de
piele. Pe lângă hamuri, George face ciucuri, hățuri, salbe pentru gât sau
căpețel (podoabă pentru cap). A învățat acest meșteșug de câțiva ani, lucrând împreună
cu un alt locuitor din Vișina. “Frate-miu repară ce stric eu”, spune amuzat
Irinel, în timp ce îl bate pe umeri pe George.
“În 5 ani de când sunt cu el am învățat și eu meserie. Ce dacă sunt femeie? Mie îmi e drag să să văd caii cu hamurile făcute de noi. Plus că vreau să-mi ajut bărbatul”, spune Florentina Rădulescu, soția lui George. Femeia a învățat să pună capse pe o salbă mai veche pentru gâtul calului, ca să nu strice pielea. Prima comandă finalizată de ea a fost o fișcă pentru biciul calului, practic fâșia de piele cu care este lovit calul. Și Corina, fata lor de 3 ani, e topită după cai, mai ales după Doina.
Regina cu „unghiile făcute”
E dimineața zilei de Bobotează, ora 8.00. Suntem în curtea lui Irinel, iar el o pregătește pe Regina pentru Botezul Cailor. Mai întâi îi țesală coama și coada cu o perie din păr de porc, apoi o șterge pe corp cu o cârpă mai aspră. La coadă îi pune o betea roșie, ca să nu i-o deoache nimeni, după care îi pune hamul și hățurile. Ultimul detaliu: copitele sau “unghiile“, cum le zice Irinel. “Oja“ este făcută din ulei de măsline, osânză (grăsime de porc) și ulei de motor ars. Acum, copitele strălucesc în lumina soarelui.
La ora 9.30 pornim către primărie. Acolo se adună aproximativ 20 de căruțe cu cai falnici, obișnuiți să participe la competiții, dar și cai obișnuiți, folosiți de oameni doar pentru muncile din cotidianul ruralului. Oamenii primesc coniac în pahare de plastic. Într-o căruță se află o boxă. “Foaie verde de susai/Și-a luat soacră-mea cai/Și-a luat cai, și-a luat căruță/Și se plimbă pe uliță”.
Tradiția
bate pesta
În scurt timp își face apariția Gelu Marița, primarul
comunei. “Aglomerările animale sunt interzise de DSV (Direcția Sanitar
Veterinară) din cauza pestei porcine, dar tradiția e tradiție și măcar până la
biserică îi conducem. Dar nu ne mai asumăm răspunderea pentru organizare. Anul
trecut au venit sute de persoane, că am promovat evenimentul. Acum n-am mai
făcut-o, pentru că nu ne dorim să luăm iar amenzi”, ne explică acesta.
Despre incidentul de anul trecut, primarul spune că i-a avertizat pe săteni că nu au voie să pună biciul pe cai. “Orgoliul a fost de vină. Oamenii erau supărați că n-au câștigat”, crede Marița.
Polițiaaa!
Căruțașii se îndreaptă către biserică. Sunt conduși de un tânăr care călărește un cal maro cu Steagul României în mâna dreaptă. “Ia uite-l și pe ăsta micu. Zici că e Ștefan cel Mare”, se amuză câțiva țărani. Deși ar trebui să meargă toți în aceeași linie, pe partea dreaptă, unii ies din rând și o iau cu viteză înainte. “Hai că nici n-am ajuns la biserică și deja a început competiția”, se amuză Irinel.
În spatele său este un căruțaș care strigă calului Polițiaaa. Calul își ascute instant urechile și grăbește pașii. “Dacă îi strig Poliția, bagă viteză de numa. Așa am dresat-o, ca să scap de probleme. Ea pricepe despre ce este vorba“, se amuză proprietarul, Cove.
La biserică poposesc aproximativ un sfert de oră. Preotul sfințește pe rând fiecare căruță, cal și fiecare om. Afară sunt mai puțin de zero grade, dar soarele e pe cer și lumea e binedispusă.
Apoi se îndreaptă către izlaz, unde vântul bate mai tare. În
total sunt 55 de cai aduși din Vișina, din satele învecinate sau chiar din
Argeș. Câteva zeci de minute oamenii stau nedumeriți, pentru că nu știu cum să
se organizeze.
Începe proba de tracțiune la care au fost înscriși 10 cai.
De fiecare este legat cu lanțuri același buștean care cântărește sute de kilograme.
Irinel a preferat să nu o înscrie pe Regina, pentru că nu vrea să o chinuie.
Proba de tracțiune este cea mai grea. Aici, calul își arată forța în văzul celor câteva zeci de proprietari de cai care au venit la izlaz. Fiecare țăran vrea să arate că animalul său este ăl mai tare, că trage cel mai mult. Câștigătorii nu primesc premii în bani, ci doar un sac de grăunțe. Dar pentru ei este ceva mult mai important la mijloc: onoarea lor.
E plăcerea lor. Să arate fiecare ce are. Toată lumea se uită la ei și vă dați seama că fiecare ține la orgoliu.
Sătean:
Caii nu sunt lăsați să-și tragă sufletul. Când stau pe loc
stăpânii îi trag de ham, îi lovesc cu palmele la spate sau îi trag de coadă. “Fă,
fir-ar dreacu!”, “Hai, fă, muiere!”, “Dăăi. N-auzi?”, strigă la animale.
Când caii reușesc să tragă bușteanul, oamenii plusează greutatea. Se așază chiar ei pe copac, câte cinci-șase sau chiar șapte. Spectacolul e întrerupt de Poliție, care apare la izlaz și le cere sătenilor să meargă acasă, pentru că aceste competiții n-au un organizator oficial și niciun fel de aprobare.
Dezamăgiți, oamenii se retrag. Unui bărbat care ține biciul în mână, Irinel îi spune, în loc de la revedere: “Băi, data viitoare să vii fără ăsta, că altfel te bat. N-ai văzut că se poate și fără bici!?”.
Un avertisment cu notă de îndemn.
”Și atunci egoul va încetini, iar sufletul va recăpăta stăpânirea de sine.”
Mai multe imagini de la adunarea de la islazul din satul Vișina cu ocazia Botezului Cailor în galeria foto de mai jos: