Am primit permisiunea si chiar un insotitor: nea Sofica, asa ii spun colegii administratorului din turn. Desi nu pare atat de inalta, cladirea ne-a convins de unicitatea ei abia cand am intrat. Un singur lift mai functioneaza, si acela numai comandat din cabina. Spre ghinionul nostru, ascensorul era la ultimul nivel, pe mana unor specialisti care reglau antenele. Plictisiti de asteptare, am avut intentia de a urca pe scari.
„Sunt cam 400 de trepte inalte, nu cred ca e o idee buna. Daca urcam repede ne ia cam un sfert de ora”, ne-a spus zambind Sofian Sfeatcu. Am abandonat repede ideea in favoarea unei tigari. intre timp am aflat si ca administratorul are aproape 60 de ani si se mentine in forma urcand pe scari. „in tinerete urcam scarile si de trei ori pe zi. Ajungeam sus in cinci minute. Acum nu mai am aceleasi performante, dar mai urc din cand in cand pe scari”, ne-a spus cu mandrie nea Sofica.
in cele din urma liftul s-a pus in miscare si a ajuns la parter. Ascensiunea in cabina imensa din metal, fara usi de protectie, a durat aproape zece minute. Am folosit prilejul pentru a mai afla cate ceva despre turn. „A fost ridicat in 1984, in mai putin de o luna. Cimentul a fost turnat pe structura metalica fara intrerupere, pentru ca in turn sa nu existe intreruperi tehnologice. Ce sa zic? Cu betoanele de aici se faceau drumuri intr-o gramada de sate. Da’ cine sa-l contrazica pe Ceausescu ca nu este util?”, ne povesteste Sofica.
La nivelul 18 ne-am oprit. Am mai urcat pe scari trei etaje, pana la terasa. Sus, am avut cu totii o surpriza. De la 114 metri, Bucurestiul e chiar frumos. Nu se vad gropile, nu se percep fatadele uzate ale blocurilor, cartierele sunt asezate geometric, ca pe macheta unui arhitect iscusit, iar cand aerul este rarefiat se observa crestele muntilor de pe Valea Prahovei. O imagine panoramata care schimba radical perceptia orasului de la nivelul solului.