- „Pot să fac orice meserie”, spune Paul Gabor, un român care locuiește de 19 ani în Spania.
- Povestea lui are ceva universal valabil pentru tabloul diasporei.
- Mulți dintre cele 3,5 milioane de români au renunțat la joburi care în România erau mai bine privite în societate și au preferat să muncească orice în țara străină care i-a adoptat.
- Totul, în numele demnității care se măsoară în cum se simt în interior și nu cum par în ochii celorlalți.
- Și aceasta nu e singura schimbare din mentalitatea lor.
- Documentarea minuțioasă realizată de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, cei doi jurnaliști care călătoresc cu autorulota prin Europa vreme de un an, arată cum se schimbă mentalitatea celor care muncesc și trăiesc afară.
- Paul Gabor a înțeles că, indiferent ce meserie ai în Spania, localnicii te tratează cu un respect egal, chiar dacă ești chirurg sau muncitor la gater.
- Pentru Carolina, schimbarea înseamnă conștientizarea că, dacă ar fi știut ce știe acum trăind în Spania, nu-i mai permitea soțului ei să o bată și ar fi pus capăt relației mai repede.
Încă mă oftică faptul că noi nu ieșim din dinamica aia a tătucului care trebuie să aibă grijă de noi
Paul Gabor
De când a plecat din România, Paul a fost „doctor în lopată”, cofetar-patiser, salvamar, zidar, faianțar, muncitor la gater, tăietor de lemne în pădure, ajutor de bucătar, șofer de dubă, lucrător într-o fabrică în care făcea bobine pentru panouri electrice, barman La Bodeguita de San Segundo, un renumit restaurant de vinuri din Ávila, șofer de TIR și terapeut de Shiatsu. De anul trecut, de când a publicat cartea „Negustorul de pipe” la editura Herg Benet din România, este oficial și scriitor.
Paul are 45 de ani și, înainte să ajungă în Spania, a lucrat în presa locală din Galați, unde a fost dezgustat de baronii locali și de ziariștii aserviți. Era în 2000, avea 27 de ani și își dorea o altfel de viață pentru el și soția lui, Irina, cu care se căsătorise de trei ani.
Paul Gabor, 45 de ani, locuiește de 19 ani în Spania. „Pot să fac orice meserie”, spune bărbatul a cărui poveste are ceva universal valabil pentru tabloul diasporei
Înainte de intrarea în UE, cine pleca din țară risca bastoane peste genunchi
Paul a încercat prima oară să plece în Grecia, la un prieten care lucra în Atena. A intrat fraudulos în Serbia împreună cu o călăuză și un grup de români care, la fel ca el, își doreau o altfel de viață.
Dar poliția de frontieră din Grecia avea arme și câini și nici o milă pentru imigranți. Le-a luat pașapoartele și i-a ținut închiși patru zile cu apă, pâine, o conservă de sardine și bastoane peste genunchi. Era umflat când s-a întors în România.
Nu s-a lăsat: a plecat spre Spania
După două luni, o nouă încercare: a plecat în Spania; avea un pașaport nou, o viză de turist de 90 de zile, „o valijoară cu chiloți și 700 de parai împrumutați de la mătuși”. Singurele cuvinte pe care le știa în spaniolă erau „¡Hola!”, „mañana” și „trabajo”.
Paul nu făcuse niciodată muncă fizică, iar primul lui job a fost să niveleze pământul dintr-o curte cu lopata. A primit mâncare și echivalentul a 30 de euro (pe atunci, în Spania se foloseau pesetas). S-a descurcat onorabil, chiar dacă avea palmele pline de bășici.
În următoarele luni, a bătut din ușă în ușă ca să caute de lucru. „Busco trabajo”, le spunea celor care-i deschideau. A avut perioade în care a făcut diverse munci necalificate și momente în care a mâncat doar lapte cu biscuiți. Dacă-l întreba cineva, spunea că e irlandez, pentru că auzise că românii sunt săltați de poliție.
Chirurgul cubanez care i-a reconstruit degetele
În timp ce lucra cu o mașină de făcut ciment, Paul și-a strivit degetele. Ambulanța l-a dus în Ávila, la 70 de kilometri de locul în care se afla. Era plin de sânge și în stare de șoc și nu știa ce-o să se întâmple cu el, pentru că nu avea nici acte, nici asigurare medicală. Doctorilor le-a spus că i-a căzut o baterie pe mână – nu l-au crezut, dar nu a contat. Un chirurg cubanez i-a reconstruit falangele și i-a salvat cele patru degete.
S-a mutat de colo-colo – Sotillo de la Adrada, La Adrada, Arenas de San Pedro, Torrejón de Ardoz, Ávila, LHospitalet de Llobregat, Calafell –, până când s-a stabilit în Vila-Seca, provincia Tarragona, unde locuiește de 13 ani împreună cu soția lui.
Irina a venit în Spania doi ani mai târziu și și-a echivalat studiile de asistentă medicală făcute în România. Au șocat-o condițiile din spitalele spaniole dotate cu echipamente pe care nu știa să le folosească, pentru că nu văzuse niciodată așa ceva în spitalul din Galați în care lucrase.
«Sunt mai la curent decât aș vrea cu situația politică din România»
Pastele negre sunt specialitatea românului care a avut 15 meserii de când s-a mutat în Spania
Paul ne gătește paste negre cu sos de cerneală de calamar, pe care le mâncăm în bucătăria luminoasă din apartamentul familiei Gabor. Bem cava, un fel de șampanie spaniolă, palincă de Negrești-Oaș din rezerva redacției Teleleu – „Asta e aur”, a spus Paul când a gustat-o – și vorbim despre criza politică din România.
Paul a votat la toate alegerile de până acum și urmărește permanent ce se întâmplă în țară. „Sunt mai la curent decât aș vrea cu situația politică din România”, spune el.
„Nu pot să mă detașez, sunt abonat la fluxuri de știri și le citesc când mă trezesc, la șase dimineața”
„Mie mi-ar fi mult mai comod să stau pe treaba mea, dar încă mă oftică faptul că noi nu ieșim din dinamica aia a tătucului care trebuie să aibă grijă de noi”.
„În România, asistentele sunt văzute ca un fel de servitoare ale medicilor. Aici, suntem toți colegi”.
Irina lucrează la o clinică medicală din Vila-Seca, iar Paul colaborează cu două clinici din Reus și Tarragona, unde face masaj Shiatsu.
Trăiesc bine și nu le lipsește nimic în Spania. Cu toate astea, Irina și Paul și-au cumpărat un apartament în Galați atunci când au reușit să strângă „o coajă de bani ca să-și ia o pernă acasă”. „Oricine ar vrea la un moment dat să se întoarcă”, spune Paul. „Nu știu dacă peste cinci ani, peste 20 sau dacă o să ne întoarcem vreodată.”
Soția lui spune că nu ar mai putea lucra niciodată în România – nu atât din cauza condițiilor din spitale, ci a felului în care sunt tratate asistentele. „În România, asistentele sunt văzute ca un fel de servitoare ale medicilor”, spune ea. „În Spania, suntem toți colegi, fiecare cu meseria lui”.
Își amintește și acum de doctorița care nu suporta mirosul pacienților
Irina este asistentă medicală și a venit în Spania la doi ani după Paul
Irina își amintește că, atunci când lucra în România, o doctoriță nu suporta mirosul pacienților. Când îi consulta, le spunea: „Respiră în cealaltă parte”. „Aici, dacă miroase ceva, le zic infirmierelor și se ocupă”, spune ea. „Dar nu miroase nimic niciodată.”
Paul a început să scrie literatură atunci când era șofer de TIR și își petrecea serile și weekendurile în parcări. Se închidea în cabină și scria – întâi articole pe blog, apoi textele-miniaturi care urmau să se transforme într-o carte peste câțiva ani. A avut mai mult timp să le adune atunci când „a parcat” în Vila-Seca, a făcut o școală de fizioterapie japoneză și s-a apucat de masaj Shiatsu.
„La masaj vin oameni din toate păturile sociale”, spune Paul. „Iar unii mă întreabă de România, de Maramureș, de Deltă, diverse. Și acum două luni, un IT-ist care vine la mine de câțiva ani mă întreabă: «Tipa asta blondă – asta e prim-ministrul vostru?». Da, îi zic cu jumătate de gură. «Și din ce partid e?» Păi e cu stânga, cu PSD-ul, cu social-democrația. «Eu am văzut-o odată vorbind în Parlament acolo, la Bruxelles. E pe bune? Ea așa vorbește?» Și i-am zis: José, da, tipa e pe bune, adică nu face mișto. Și mi-a zis: «Uau, acum înțeleg eu de ce plecați voi de-acasă.» Mie mi-a căzut tavanul în cap în momentul ăla”.
Când vorbesc despre «acasă» se referă la România
Paul își pregătește o pipă și iese pe terasa însorită care are vedere la strada principală din Vila-Seca. Câțiva bărbați toaletează copacii de la marginea drumului care arată oricum îngrijit.
De pe terasă se vede micul parc în care seara se plimbă familiile din cartier. Băncuțe elegante, o alee din lemn și o pistă de alergare, unde dimineața o femeie îmbrăcată sport aleargă în timp ce împinge un cărucior cu un copil. E liniște în Vila-Seca, oamenii care se plimbă pe străzile curate zâmbesc și aici viața pare mai ușoară.
Cici, motanul pe care Paul l-a găsit într-o parcare atunci când era șofer de TIR, ne întrerupe conversația cu miorlăieli. E gras, leneș și pufos, iar Irina îi dă un pliculeț de mâncare ca să-l facă să tacă.
Cici, motanul cules de Paul dintr-o parcare
După atâți ani s-au obișnuit cu viața din Spania, Irina cântă propozițiile la fel ca spaniolii și unele expresii le vin mai greu în limba română, își cumpără ulei de măsline de la fermierii de lângă Vila-Seca, încă nu s-au atins de cârnații trimiși de părinții lor din Galați, dar, cu toate astea, atunci când vorbesc despre „acasă” se referă la România.
Îl enervează românii care spun că în țară nu s-a făcut nimic în ultimii 30 de ani
Ar fi putut cere cetățenie spaniolă, dar n-au vrut: ca să o primească, Paul și Irina ar trebui să renunțe la cea română, pentru că cele două țări nu au acord privind dubla cetățenie. „Nu aș avea nici un avantaj, nu aș plăti taxe mai puține, mi-e OK deocamdată”, spune Paul. „Dar, dacă se împute treaba, o să mă gândesc mult mai serios”, zice el.
„Eu am senzația că, dacă nu se întâmplă nimic radical pozitiv în România și mergem tot în direcția asta, ne-o luăm în freză: ori ne dau afară din UE, ori ieșim noi din UE”.
Deși e critic atunci când vorbește despre România – corupție, lipsa infrastructurii, birocrație greoaie – îl enervează românii care spun că în țară nu s-a făcut nimic în ultimii 30 de ani. „Nu ai cum să nu recunoști că sunt schimbări”, spune Paul. „Dar pe mine ce mă doare cel mai tare e că sunt foarte puțin vizibile schimbările la nivel de mentalitate”.
«Știți ce zice femeia română: nu divorțez, că nu mă descurc singură cu copilul»
Când intri în apartamentul familiei Gabor, te întâmpină mirosul plăcut de bețișoare parfumate. În capătul holului este camera în care Paul face ședințe private de masaj, o încăpere simplă, vopsită într-un verde liniștitor, cu covoare moi pe jos. Mergi pe holul lung, treci pe lângă dormitorul pe care ziua îl ocupă motanul tolănit în mijlocul patului, baia, bucătăria și micul living, iar în capăt camera de oaspeți.
Bem cafeaua în bucătărie împreună cu Paul și Carolina Iordache, o româncă din Montbrió del Camp, un sat la 16 kilometri distanță de Vila-Seca. Carolina vine la masaj de șapte ani și Paul ne-a avertizat – „Să auziți ce poveste are Carolina!“ –, așa că noi am ascultat-o.
Paul face ședințe private de masaj
Carolina e mică de statură, veselă și agitată și, odată pornită, nu se mai oprește din vorbit. Are 54 de ani și a venit în Spania în 2003, după ce a divorțat de bărbatul cu care a fost căsătorită 15 ani. Relația lor nu mergea de multă vreme, dar Carolina a rămas „pentru copil”, deși soțul ei alcoolic o înșela și o bătea. „Știți ce zice femeia româncă: nu divorțez, că nu mă descurc singură cu copilul”, spune ea.
Dacă aș fi trăit aici, totalmente nu mai aveam mintea asta. Nu mă mai molestam. Aș fi pus punct mai repede
Carolina
«Mami, aici murim de foame, du-te, că eu mă descurc»
Locuia în Pitești și, după divorț, au început greutățile financiare: avea o fiică de 14 ani și fostul ei soț refuza să le ajute. „Lucram la o firmă de asigurări de viață și îmi luasem al doilea serviciu la un magazin de piese auto”, povestește Carolina. „Și, cu toate astea, la sfârșitul lunii veneam cu două banane acasă, nu cu un kilogram”.
Într-o zi, o cunoștință i-a spus că o familie din Spania caută o româncă să aibă grijă de un bătrân. „N-aș fi plecat dacă copilul meu nu mi-ar fi zis într-o zi: «Mami, aici murim de foame, du-te, că eu mă descurc»”. Fata Carolinei era în clasa a IX-a și a rămas singură acasă, în apartamentul lor de două camere din Pitești.
Primul loc de muncă în Spania: doar 12 ore libere pe săptămână
Carolina s-a dus la Cerdanyola del Vallès, la 16 kilometri distanță de Barcelona, acasă la bătrânul pe care trebuia să-l îngrijească. Un an a stat închisă în casă: gătea, făcea curat, îl scotea pe bătrân o jumătate de oră pe zi la plimbare prin parc și îl supraveghea. Avea liber doar vinerea, de la 12 ziua la 12 noaptea. Atunci, mergea la Barcelona și se plimba pe străzi. Se simțea singură și izolată și era plătită foarte puțin, cu 420 de euro pe lună.
„Păi normal că voiau româncă: noi nu eram în UE, nu aveam acte și ne plăteau ce voiau ei”, spune Carolina. „Mai târziu, am cunoscut o tipă căreia îi plăteau 1.200 de euro să aibă grijă de un bătrân. Eu acum, cu opt ore de limpieza, de dat la mop, câștig 1.217 euro pe lună”.
Carolina își oprea 50 de euro, iar restul îl trimitea în România, la fiica ei. „Și ăia 50 de euro îi cheltuiam pe telefon, că trebuia să vorbesc cu ea: mă suna la 12 noaptea că i s-a spart țeava de apă caldă în casă”. Cu toate astea, 420 de euro erau mai mult decât câștiga Carolina cu două servicii în Pitești.
Decizia de a rămâne în Spania sau de a se întoarce în țară, cel mai greu de luat
După un an, Carolina s-a mutat din casa bătrânului și a început să lucreze „în limpieza”. L-a cunoscut pe actualul ei bărbat – „toro bravo”, glumește ea –, cu care trăiește de 12 ani într-un parteneriat civil legalizat. Fiica ei a crescut fără ea, dar Carolina a întreținut-o la facultate la București, apoi a ajutat-o să-și cumpere o garsonieră.
De când i s-au născut nepoții, Carolina se gândește tot mai des să se întoarcă în România.
„Mă uit la poze și văd că în fiecare, nepoata mea e schimbată și îmi vine să mă arunc în avion și să plec mâine. Aș putea da cu piciorul la tot, deși știu că doare și că viața de aici nu o s-o mai am acolo”.
***
Îi îmbrățișăm pe Irina și Paul și pornim spre sudul Spaniei, acolo unde o să întâlnim comunități tot mai mari de români. Suntem de o lună și jumătate în Spania și până acum n-am prea avut ocazia să ne exersăm spaniola, pentru că am vorbit tot timpul românește. La benzinăria cu autoservire a venit un român să ne arate pe ce butoane să apăsăm, în supermarketuri clienții vorbesc românește, în micile orașe auzim pe toate străzile românește, în bloc cu Paul locuiește o familie de români, în Vila-Seca trăiesc 283 de români, pe Facebook românii din Spania ne scriu mesaje și ne invită la ei, iar uneori avem senzația că, de fapt, nici n-am plecat din România.
Acest articol face parte din seria „Plecat”, un proiect despre românii care trăiesc în străinătate. Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț călătoresc cu o autorulotă prin Europa și documentează poveștile românilor din diaspora. Ziarul Libertatea e partenerul lor în această încercare de a reflecta viața românilor și trasnformările din societatea noastră. Urmărește-i pe Elena și pe Cosmin și pe Teleleu.eu.
Citește și: