Pe data de 18 noiembrie 1929, puțin după ora 17:00, pâmântul a început să se cutremure. În largul coastei Peninsulei Burin, un cutremur cu magnitudinea 7,2 a tulburat liniștea serii. Locuitorii au remarcat în jur doar pagube minore, însă în largul mării, o forță nevăzută se mișca. În jurul orei 19:30, Peninsula Burin a fost atinsă de un tsunami înalt, de 13 m. 28 de persoane și-au pierdut viața, prin înec sau rănite de valuri. 

Pentru comunitățile locale, cutremurul a fost devastator. De asemenea, a avut un efect de lungă durată mai departe pe mare. A fost declanșată o alunecare de teren submarină. Potrivit documentelor istorice, oamenii nu au realizat acest lucru, la acel moment. Nimeni nu știa că există astfel de alunecări de teren subacvatice. În momentul în care sedimentele sunt perturbate de cutremure sau alte activități geologice, apa devine mai densă, ceea ce o face să curgă precum o avalanșă de zăpadă pe munte. Alunecarea de teren nu a fost remarcată la acel moment, dar a lăsat un indiciu.


https://twitter.com/halfeatenmind/status/1846244998116733139?ref_src=twsrc%5Etfw

În calea sa se aflau cele mai noi tehnologii de comunicare de la acea vreme: cabluri submarine transatlantice, care s-au rupt. Douăsprezece dintre ele au fost rupte, într-un total de 28 de locuri. Unele dintre cele 28 de rupturi au avut loc aproape în același timp cu cutremurul. Celelalte 16 rupturi au avut loc pe o perioadă mai lungă, ele rupându-se unul după altul într-un fel de model misterios, de la 59 de minute după cutremur, până la 13 ore și 17 minute mai târziu, la peste 500 km distanță de epicentru.

În cazul în care ar fi fost rupte de cutremurul în sine, ele s-ar fi rupt în același timp. Oamenii au început să se întrebe de ce acest lucru nu s-a întâmplat. În anul 1952, cercetătorii au înțeles motivul pentru care cablurile s-au rupt în succesiune, pe o suprafață mare și la intervale care păreau să încetinească odată cu distanța față de epicentru. Aceștia și-au dat seama că o alunecare de teren a trecut prin ele.

Cablurile care s-au rupt, au urmărit mișcarea acesteia pe fundul mării. Până la acel moment, nimeni nu cunoștea existența curenților de turbiditate. În urma rupturii cablurilor, ele au contribuit la înțelegerea mișcărilor oceanului deasupra și sub suprafață. Acestea au devenit și instumente științifice accidentale, fiind înregistrat un fenomen natural fascinant.

Rețeaua globală de cabluri de mare adâncime a fost extinsă

În următoarele decenii, rețeaua globală de cabluri de mare adâncime a fost extinsă. Repararea și întreținerea lor a dus la alte descoperiri științifice surprinzătoare. Puse cap la cap, acestea ar putea acoperi diametrul Soarelui și sunt responsabile pentru transferul a 99% din toate datele digitale.

O repetare a întreruperii cablurilor în masă din 1929 ar avea un impact semnificativ asupra comunicațiilor dintre America de Nord și Europa.

Cu toate acestea, „în cea mai mare parte, rețeaua globală este remarcabil de rezistentă”, spune Mike Clare, consilierul pentru mediu marin al Comitetului internațional pentru protecția cablurilor, care cercetează impactul evenimentelor extreme asupra sistemelor submarine.

„Există între 150 și 200 de cazuri de deteriorare a rețelei globale în fiecare an. Deci, dacă ne raportăm la 1,4 milioane de km, nu sunt foarte multe și, în cea mai mare parte, atunci când se produc aceste daune, ele pot fi reparate relativ repede”.

Cea mai mare cauză a daunelor nu este naturală

În ceea ce privește funcționarea internetului pe cabluri atât de subțiri, explicația este următoarea. De la momentul instalării primelor cabluri în secolul 19, ele au fost expuse la fenomene de mediu extreme, de la erupții vulcanice submarine, la taifunuri și inundații.

Cea mai mare cauză a daunelor nu este naturală. Cele mai multe defecțiuni, cu cifre care variază între 70-80%, în funcție de locul în care vă aflați, sunt legate de activități umane accidentale, de exemplu, aruncarea ancorelor sau târârea plaselor de traulere, care se agață de cabluri, spune spune Stephen Holden, șeful departamentului de întreținere pentru Europa, Orientul Mijlociu și Africa la Global Marine, o firmă de inginerie submarină care se ocupă de reparațiile cablurilor submarine.

Ele apar de obicei la adâncimi de 200-300 m. Doar 10-20% din defecțiunile din lume sunt legate de pericole naturale. Cele mai frecvente sunt legate de uzura cablurilor în locuri în care curenții le fac să se frece de stânci, provocând „defecțiuni de șunt”, spune Holden.

Cablurile trebuie să fie subțiri și ușoare în apele adânci, pentru facilitatea recuperării și a reparării. Transportul unui cablu mare și greu de la mii de metri sub nivelul mării l-ar supune unui efort enorm.

Cablurile care se află mai aproape de țărm tind să fie mai blindate, fiind mai susceptibile de a fi agățate de plase și ancore. În cazul în care se constată o defecțiune, este trimisă o navă de reparații.

„Toate aceste nave sunt amplasate strategic în întreaga lume pentru a fi la 10-12 zile de la bază la port”, spune Mick McGovern, vicepreședinte adjunct pentru operațiuni maritime la Alcatel Submarine Networks.

„Aveți la dispoziție acest timp pentru a stabili unde este defecțiunea, a încărca cablurile și corpurile de repetiție”, care măresc puterea unui semnal pe măsură ce acesta se deplasează de-a lungul cablurilor. „În esență, când vă gândiți cât de mare este sistemul, nu este mult de așteptat”, spune el.

 
 

Urmărește-ne pe Google News