ComenteazăTotul a început într-o joi, pe 24 februarie. Fotograful Ivan Stanislavski stătea în stradă, în fața biroului său, când a început să audă zgomotele puternice ale bombardamentului. Mariupolul era sub asalt.
Pe măsură ce conflictul s-a intensificat, iar focurile de armă s-au auzit mai aproape, Ivan și-a mutat salteaua de dormit în hol. Și apoi și-a îngrămădit colecția de cărți – inclusiv Enciclopedia muzicii rock ucrainene – în ferestrele apartamentului său din districtul Primorski, pentru a se proteja.
„Să zicem că biblioteca nu a fost irosită”, spune pentru BBC fotograful în vârstă de 36 de ani, care este și ofițer de presă la clubul de fotbal din prima ligă ucraineană FC Mariupol.
În cealaltă parte a orașului, în cartierul Kalmiuski, omul de afaceri Yevhen își lua, de asemenea, măsuri de precauție. Bărbatul de 47 de ani și-a instruit familia să își facă bagajele pentru a putea fugi din oraș. Dar când s-a întors de la birou, el a constatat că nimeni nu făcuse vreun bagaj. Familia sa a refuzat să plece.
Într-un apartament din același bloc, doi metalurgiști de la oțelăria din apropiere, Natalia și Andrei, tăiau deja ultimele două pâini pe care reușiseră să le cumpere, lăsându-le să se usuce pentru a le putea mânca în săptămânile următoare.
Volodimir, un paramedic din Kalmiuski, se afla și el în bucătărie, încercând să proceseze veștile războiului. Când au sosit primele relatări despre rușii care mărșăluiau deja prin satul Chonhar – pe un drum strategic care face legătura dintre Crimeea și vestul Ucrainei – omul a înțeles că țara sa se confruntă cu un atac coordonat la scară largă.
Dar Volodimir a continuat să își facă treaba. Dispecera ambulanței l-a sfătuit să ignore apelurile de rutină. „Găsiți răniții”, i s-a spus.
Maria, o tânără în vârstă de 22 de ani, absolventă de inginerie, a crezut că prima explozie pe care a auzit-o a fost pur și simplu o furtună. Apoi a auzit o a doua.
„Nu știam ce să facem”, spune Maria, care, la fel ca Ivan, locuia în Primorski. „Nu am avut timp să mă gândesc la viitorul meu, la planurile mele. Trebuia să mă gândesc la ce voi mânca și ce voi bea. Și ce să fac cu pisicile”, adaugă ea.
Brusc, și-a dat seama de ce, în ultimele zile, soldații apăruseră în magazinul de vopsele unde lucra, cerând să cumpere vopsea albastră și galbenă. Aveau nevoie de ea pentru a-și marca uniformele.
După patru zile de război, când luptele se apropiau deja de oraș, Ivan și soția sa au căutat adăpost într-un subsol de sub supermarketul din apropiere. Acesta oferea o bună protecție, iar Ivan a descoperit că înăbușirea sunetelor i-a atenuat sentimentul de anxietate crescândă.
Viața de zi cu zi era redusă la strictul necesar.
Tactici de supraviețuire
„Am trăit ca niște oameni primitivi”, explică el pentru BBC din Liov, vesutl Ucrainei, unde se află acum. „Tăiam copaci, făceam focul, găteam mâncare pe foc. Am auzit chiar și de oameni care mâncau porumbei”, spune el.
A văzut cum ordinea se prăbușește treptat în jurul său. A ținut un jurnal, publicat ulterior online. „Epoca de piatră a sosit”, scria pe 6 martie, acum mai bine de două luni.
Ivan a scris că și-a văzut concetățenii jefuind magazinele abandonate, luând de toate, de la calculatoare și congelatoare la costume de baie și lenjerie intimă.
Într-o seară, o femeie beată i-a oferit o sticlă de Merlot californian, luată de la Wines of the World, un magazin de pe strada Italiiska din apropiere. Dar, conștient că până și materialele medicale și casele de marcat erau jefuite, Ivan spune că a simțit dezgust.
„Suntem cei mai mari dușmani ai noștri”, a scris el. Dar, s-a întrebat el, oare așa supraviețuiesc cei mai puternici?
După o vreme, fiecare zi a devenit o „misiune de luptă”.
În câteva săptămâni, Mariupol s-a prăbușit. Armata rusă a asediat orașul, întrerupând alimentarea cu energie electrică și apă. Un atac aerian rusesc a lovit maternitatea pe 9 martie, iar o săptămână mai târziu, un avion a bombardat teatrul – clădire marcată în mod clar ca fiind un adăpost pentru civili. Rusia neagă și acum vinovăția pentru acest atac.
Ivan a fost uimit de cât de repede s-au întâmplat toate acestea.
„Întregul oraș, toată infrastructura, sistemul de aprovizionare, logistica, aprovizionarea cu energie au fost distruse în doar câteva zile”, spune el.
Stând noaptea în subteran, el a simțit că oamenii devin pasivi.
„Nu poți decât să aștepți în adăpost”, a scris el în jurnal. „Unii așteaptă primăvara, alții – să vină dimineața, alții – să se termine războiul. Iar cineva așteaptă ca bomba să vină și să-i omoare pe toți”, adaugă Ivan.
O transformare întreruptă
Toate acestea s-au întâmplat chiar în momentul în care Mariupol începuse să se schimbe în bine. Mulțumită finanțărilor generoase, orașul, asociat anterior în principal cu industria grea – și cu războiul -, începuse să prospere. „Era un oraș care aspira la ceva”, spune Ivan.
Nu a fost întotdeauna așa. Cu mult timp înainte de invazia din acest an, Mariupol fusese deja afectat de conflictul mocnit al Ucrainei cu separatiștii susținuți de Rusia în Donețk și Luhansk, cele două regiuni care alcătuiesc zona învecinată cunoscută sub numele de Donbas.
Când au izbucnit primele lupte în această zonă, în 2014, guvernul a pierdut pentru scurt timp controlul asupra orașului, după o serie de ciocniri cu protestatarii proruși. În ianuarie 2015, un atac devastator cu rachete lansat de rebeli la marginea estică a orașului a ucis aproape 30 de civili.
Războiul s-a retras treptat, dar sunetul artileriei care răsuna în depărtare făcea parte din contextul sonor zilnic al orașului-port.
Orașul a mers totuși mai departe. Guvernul ucrainean l-a transformat în capitala administrativă a regiunii Donețk, înlocuind astfel orașul Donețk, aflat sub controlul rebelilor. Iar localitatea a început să primească toate resursele și toată atenția, spune Ivan.
Clădirile publice au fost renovate, au fost deschise cafenele și au fost create noi parcuri. Într-un podcast din octombrie anul trecut, primarul orașului, Vadim Boicenko, s-a lăudat cu crearea celor mai bune servicii municipale din țară, cu deschiderea unei școli de IT și cu promovarea artei contemporane și a sportului.
El a spus că se pregătește cel mai mare parc acvatic din Ucraina și o versiune a Disneyland „care probabil se va numi Mariland”. Mariupol a fost declarat „Capitala Culturală a Ucrainei”, în 2021.
În timp ce Mariupol a înflorit, Donețkul controlat de rebeli a stagnat. Când rebelii s-au întors la Mariupol, acum, aceștia au fost împinși de răzbunare, crede Volodimir, paramedicul.
„Dacă noi trăim în rahat, atunci și voi veți trăi în rahat” – i-ar fi spus separatiștii, la un punct de control, atunci când a reușit, în cele din urmă, să scape din oraș. „Pur și simplu se uitau la noi și ne invidiau”, spune Volodimir.
„Ca un basm”
Yevhen, omul de afaceri, spune că viața din Mariupol din ultimii cinci ani a fost „un basm”. „Orașul era în curs de reconstrucție”, spune el, „toate drumurile au fost renovate, transportul public a fost îmbunătățit”.
Firma sa de restaurare a clădirilor a fost responsabilă, printre alte proiecte, de reconstrucția turnului de apă emblematic din Mariupol la timp pentru cea de-a 240-a aniversare a orașului. „Este un oraș de muncitori harnici”, spune el.
La fel ca mulți alții, weekendurile le petrecea cu familia în parcurile renovate ale orașului sau pe malul mării.
„Pentru mine, aceasta este o întrebare – dacă vrei să capturezi orașul, de ce să-l distrugi? Rușii nu au nevoie de oameni care să gândească, ci de teritoriu”, spune el.
Acum, el primește apeluri de la ruși care îi cer să se întoarcă la Mariupol, pentru a ajuta la reconstruirea acestuia.
„Dar dacă Mariupol este ocupat de Rusia, nu va exista niciun viitor acolo… nu va exista nimic pentru care să trăiești. A trăi pe un teritoriu nerecunoscut înseamnă să îngropi viitorul copiilor tăi”, explică Yevhen.
Aproximativ 150.000 de persoane au rămas în oraș, dintr-o populație de aproape jumătate de milion de locuitori. Cei mai mulți dintre cei rămași acolo, spune el, încearcă, de asemenea, să scape.
„Am plecat din Mariupol, dar sufletul meu este acolo”, spune el, cu lacrimi în ochi.
Natalia și soțul ei, Andrei, lucrau la uzina Illich, una dintre cele două uzine care conturează orizontul orașului.
Petreceau zile lungi la muncă, iar timpul liber era prețios. Și ei vorbesc despre revitalizarea Mariupolului. „Era un oraș minunat și cald, cu parcuri, concerte, fântâni”, spune Natalia. „Un oraș european”, adaugă ea.
Ruși și ucraineni
Această înflorire recentă a orașului a fost surprinsă de Ivan. Ca fotograf pasionat de trecutul orașului, proiectul său preferat a fost documentarea remarcabilei colecții de picturi murale sovietice din Mariupol, una dintre cele mai ample din Ucraina.
Importanța culturală a păstrării unor astfel de lucrări pare evidentă, dar în Mariupol nostalgia pentru Uniunea Sovietică se ciocnea de identitatea modernă și din ce în ce mai europeană a Ucrainei, spune Ivan.
„Politica împiedica deja integrarea acestui patrimoniu cultural în contextul artistic al Ucrainei”, spune el. Așa că, inevitabil, când a venit războiul, s-a luptat și pentru cultură.
Pe 28 aprilie, consiliul municipal din Mariupol a denunțat presupusul furt de către Rusia a peste 2.000 de exponate din muzeele orașului, inclusiv icoane antice, un pergament scris de mână al Torei și peste 200 de medalii.
Directorul Muzeului de Istorie Locală din Mariupol, Natalia Kapustnikova, a declarat ulterior pentru ziarul rusesc Izvestia că a predat personal rușilor tablourile lui Ivan Aivazovski și Arkhip Kuindzhi și a afirmat că „naționaliștii” ucraineni au ars 95% din exponatele muzeului.
Kapustnikova nu este singurul oficial local cu sentimente proruse. Pe 9 aprilie, procurorul general al Ucrainei l-a acuzat de trădare pe un membru al consiliului municipal din Mariupol, Kostiantin Ivașcenko, după ce acesta a fost declarat primar de către separatiștii proruși din Donețk.
Partidul prorus al lui Ivașcenko a avut un sprijin puternic la ultimele alegeri din oraș, clasându-se pe locul al doilea, în timp ce partidul președintelui Volodimir Zelenski s-a clasat pe un îndepărtat loc cinci.
Într-un sondaj realizat chiar înainte de alegeri, aproape jumătate din populația orașului s-a identificat ca fiind „rusă”, deși 80% dintre locuitori s-au descris, de asemenea, ca fiind „ucraineni”.
Poate și mai revelator este faptul că mai puțin de 20% s-au autoidentificat ca fiind „europeni”, în timp ce peste 50% au declarat că sunt „sovietici”.
Natalia, al cărei tată este rus, spune că i-a cerut iertare soțului ei atunci când au început bombardamentele. „Mi-a fost rușine că eram rusoaică”, spune ea.
Maria, absolventa de inginerie, spune și ea că înainte de război prima ei limbă era rusa, dar că de când au început bombardamentele a început să urască tot ce era rusesc – „limba, filmele, obiectele”.
Azovstal, ultima rezistență
Identitatea complexă din Mariupol nu este ceva neobișnuit în Ucraina, o țară care a făcut parte integrantă din Uniunea Sovietică până la prăbușirea comunismului, la sfârșitul anilor 80. Și este îndoielnic că vreunul dintre cei care se descriau drept „ruși” sau „sovietici” a vrut să-și vadă orașul distrus, într-un efort violent de a-l readuce pe orbita Moscovei, scrie BBC.
În mod ironic, o altă parte a moștenirii din epoca sovietică a Mariupolului a fost cea care a ajuns să joace un rol important în menținerea rezistenței în oraș.
Este vorba despre labirintul de buncăre de sub combinatul siderurgic Azovstal, construit de autoritățile sovietice în timpul Războiului Rece.
Cele 36 de adăposturi antiaeriene au oferit spațiu pentru peste 12.000 de persoane. După independența din 1991, nimeni nu s-a mai gândit atât de mult la ele. Dar apoi au început luptele din 2014.
„Am început să ne gândim la ce am putea face dacă luptele s-ar extinde și mai mult în oraș”, spune Enver Țkitișvili, directorul general al Azovstal.
Antrenamentele pentru utilizarea buncărelor și a tunelurilor de legătură au continuat în fiecare zi, timp de ani.
La începutul lunii februarie, pe măsură ce invazia părea tot mai probabilă, pregătirile s-au accelerat. Alimentele și apa au fost aduse în această rețea subterană cu o săptămână înainte de invazia Rusiei.
Oficialii de la uzină știau că adăposturile antiaeriene vor fi ocupate în curând, dar habar nu aveau că Azovstal, înconjurat de apă pe trei laturi, va deveni scena ultimei rezistențe a Mariupolului.
O bătălie deja pierdută
Pe măsură ce treceau zilele, războiul se apropia tot mai mult de apartamentul lui Ivan Stanislavski. Excursiile în căutare de alimente, chiar și la magazinul Dzerkalnii, din apropiere, erau din ce în ce mai periculoase. Uneori, o unitate ucraineană de mortiere sosea cu un camion, trăgea câteva focuri și pleca, înainte de inevitabila replică rusească.
Comunicarea dintre civili și soldați era redusă.
Într-o zi, un tanc din batalionul Azov a sosit în apropiere de Dzerkalnii, punându-i pe localnici pe fugă, de teama unei bătălii iminente. Regimentul a fost înființat în 2014 ca o miliție de voluntari foarte eficientă, cu afilieri de extremă dreapta și, în unele cazuri, neonaziste, înainte de a fi încorporat în Garda Națională a Ucrainei.
Vladimir Putin a folosit originile controversate ale acestui batalion, într-un efort de a-și susține argumentul că războiul are la bază misiunea de „denazificare a Ucrainei”. Autoritățile ucrainene spun că originile regimentului sunt de domeniul trecutului și subliniază că partidele de extremă dreapta au avut foarte puțin succes electoral.
În jurnalul său, Ivan îi descrie pe membrii Azov pe care îi cunoaște ca pe un amestec pestriț de localnici din Mariupol – motocicliști, avocați, huligani din galeriile fotbal și un actor amator – conduși nu de o ideologie, ci de o ură feroce față de cei care încercau să le distrugă viețile.
„Împreună au format un batalion «nazist» și au intimidat întreaga armată rusă”, scrie el. Intimidant și eficient, dar nu suficient, în cele din urmă, pentru a opri valul rusesc.
În timp ce apărătorii orașului duceau o bătălie deja pierdută, Ivan auzea în jurul său voci critice care începeau să-l înjure pe președintele Zelenski, pentru că a lăsat Mariupol în voia sorții.
Cu toate laudele aduse apărătorilor orașului, a fost clar de la început că Mariupol nu era principala prioritate a guvernului. Confruntat cu amenințări rusești pe mai multe fronturi, guvernul Zelenski a ales să securizeze capitala, contracarând ceea ce părea a fi direcția principală de atac a lui Vladimir Putin.
În cele din urmă, acest lucru a permis forțelor rusești să atingă un alt obiectiv de dinainte de război: stabilirea unui coridor terestru între Crimeea – anexată de Moscova în 2014 – și separatiștii din Donbas.
Pentru cei blocați în oraș, luptând sau încercând doar să supraviețuiască, concluzia nu a fost una acceptabilă.
„Unii spun că Mariupol a primit statutul de oraș erou”, a scris Ivan în jurnalul său la 13 martie. „Se pare că premiul va fi postum”, a adăugat el.
Marea evadare
De la un punct, Ivan nu a mai putut suporta situația. În fața supermarketului Dzerkalnii a văzut cadavrele înșirate sub un zid.
Așa că, pe 15 martie, el și-a urcat patru membri ai familiei și pisica în mașină și s-a alăturat unui convoi pentru o călătorie chinuitoare spre nord-vest, către Zaporojie, aflat sub controlul guvernului.
La un punct de observație de pe strada Markelova, cu vedere spre port și plajă, Ivan și-a permis un scurt moment de reflecție.
„În mintea mea, îmi iau rămas bun de la acest loc”, a scris el în jurnal. „Am sentimentul că nu ne vom mai întoarce niciodată aici”, a adăugat.
O zi mai târziu, Maria și alte cinci rude au plecat, de asemenea, cu mașina, transportând doar lucrurile personale și câinele familiei. În timp ce se îndreptau spre ieșirea din Mariupol, convoiul lor a fost atacat, iar mașinile au fost nevoite să accelereze pentru a ieși din pericol, îndreptându-se mai întâi spre Zaporojie, apoi spre Dnipro.
A doua zi, Natalia și Andrei au plecat, la rândul lor, după ce un vecin le-a oferit locuri în mașina sa. Cuplul a ajuns în cele din urmă în orașul Hmelnîțkîi, unde au vândut colecția de monede a familiei pentru a supraviețui.
În același convoi, Yevhen a călătorit împreună cu soția sa și alte două rude. El se află acum în Dnipro, ajutând alți locuitori care au scăpat din Mariupol.
Volodimir, paramedicul, a rămas în Mariupol cât a putut, pentru a avea grijă de mama sa în vârstă. Dar, fără mâncare și fără medicamentele speciale, aceasta a murit. Paramedicul a părăsit orașul pe 21 aprilie și în prezent este voluntar la un spital din Dnipro.
„Sunt mii și mii de familii ca a mea”, spune el. „Câți oameni au murit? Câte familii au fost pierdute?”, se întreabă.
În ultimele zile, militarii care au organizat ultima rezistență din uzina Azovstal au început să se predea.
La două luni după ce a evadat din oraș, Ivan încă urmărește chinurile orașului Mariupol, din relativa siguranță din Liov.
În epilogul emoționant al jurnalului său, el scrie despre amintirile din oraș și despre apelurile telefonice către localnici, care rămân însă fără răspuns.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina