Două asistente medicale povestesc de ce au plecat în Italia: „Aici paturile nu sunt jupuite. Noi veneam de la seringi pe care le fierbeam”

Am vizitat Spitalul P. Pederzoli din Peschiera del Garda, în regiunea Veneto din Italia, unde lucrează mai mulți români care au plecat din țară. Am întâlnit aici medici, asistenți și infirmieri români, dar și personal administrativ sau muncitori care construiesc aripa nouă a spitalului. 

Patru asistenți medicali, o infirmieră și un bărbat care lucrează în administrație la Spitalul P. Pederzoli au în comun dorul de familiile din România. „Noi avem tot timpul un pic de nostalgie de acasă”, a spus asistenta Mariana Predescu când ne-am întâlnit în sala de ședințe a Spitalului P. Pederzoli. Am discutat cu fiecare ca să înțelegem în ce constă munca lor și să-i cunoaștem mai bine înainte să vizităm spitalul și secțiile în care lucrează.

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

Niciunul nu s-ar mai întoarce acasă 

Dialogurile au devenit emoționale când am vorbit despre România, deși niciunul nu s-ar mai întoarce niciodată în țară. „Nu este sărbătoare să nu plâng, dar nu vreau să mă întorc”, ne-a spus Ovidiu Mititel, care lucrează în administrație la spital. „După 30 de ani nu poți să te întorci acasă; ești străin în țara ta.”

I-am urmărit pe acești români la muncă și acasă și am discutat cu ei despre motivele care i-au făcut să plece din țară și despre realitatea pe care au găsit-o în Italia, despre copiii lor care au crescut aici și despre modul în care văd România după 20 de ani.

„(Când lucram în țară), mi se părea normal chiar dacă îmi lipseau seringile și materialele pentru pansat”

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Călina Bănete are 46 de ani și trăiește de 20 în Italia; cei doi fii ai ei, Eric, 14 ani, și Cristian, 12, s-au născut aici. Este asistentă medicală în secția de radiologie la Spitalul P. Pederzoli din Peschiera del Garda, unde lucrează din 2005. 

În 2001, a plecat din România „din dragoste”, ca să-l urmeze pe fostul ei soț. Primul ei loc de muncă a fost la un azil de bătrâni de lângă Vicenza, unde a lucrat întâi ca infirmieră până când diploma ei de asistentă medicală a fost recunoscută. „Faptul că dimineața se începea cu igiena pacienților mi s-o părut cel mai extraordinar lucru pe care l-am văzut aici”, povestește ea. „Așa îți dai seama de gradul de civilizație al unui popor. Pe vremea mea, nu exista așa ceva în România – ca o asistentă și o infirmieră să facă igiena pacienților.”

La Spitalul Județean de Urgență din Cluj-Napoca, unde lucra Călina, aparținătorii îi spălau pe pacienți. „Nu mi se pare corect din punct de vedere sanitar să faci așa ceva”, spune ea. „Să pui mâna, să vii în contact (cu bacterii) și după aia să le duci afară să le împrăștii.”

Recomandări

Infractori prinși cu ajutorul inteligenței artificiale. Profesor dr. Vlad Niculescu Dincă: Trebuie să înțelegem aceste „unelte”, altfel există un risc real să fim toți tratați ca suspecți | Interviu

Călina a crescut la Turda și a absolvit școala postliceală sanitară la Cluj-Napoca, unde a lucrat trei ani ca asistentă. A locuit în cartierul Mănăștur, în apartamentul unei colege, pentru că nu și-ar fi permis să plătească o chirie din salariul ei. La vremea respectivă, o asistentă câștiga în România în jur de 150 de euro. În 2005, primul ei salariu la Spitalul P. Pederzoli a fost 1.500 de euro. (n.r. – în Italia, toți angajații primesc 13 salarii pe an.)

În România, nu simțea lipsurile din spital, pentru că nu avea niciun termen de comparație. Abia când a ajuns în Italia și s-a angajat ca infirmieră la azilul de bătrâni de lângă Vicenza a văzut diferențele.

„Nu știam că-mi lipsește, mi se părea normal chiar dacă îmi lipseau seringile și materialele pentru pansat”, spune Călina. „Erau saloane cu peste șase paturi: țin minte șasele și treiul, unde erau cei mai mulți pacienți. Ce condiții poți să ai în momentul în care ești cu alte opt persoane în salon? Nu exista baie în cameră, igiena era cum era.”

„«Corupție» îi o vorbă destul de grea”

O întreb pe Călina dacă a văzut corupție în cei trei ani în care a lucrat într-un spital românesc. „«Corupție» îi o vorbă destul de grea”, spune ea. „Era încetățenit faptul că doctorul primea bani de la pacienți. Chiar și noi, asistentele, primeam bacșișuri – pacienții îți băgau în buzunar. Mi s-o întâmplat și mie, asta era mentalitatea. Nu știam că există o altă realitate, că există civilizație.”

La casa de bătrâni, Călina avea echipamente medicale și consumabile de care nici nu știa că există. „Injecțiile care existau aicea nu le mai văzusem în țară, anticoagulantele făcute subcutanat, care acum în mod sigur sunt și în România, modul de a trata pacientul în vârstă.” Bătrânii erau tratați cu respect, nu neglijați, așa cum văzuse la spitalul din Cluj-Napoca. 

„Noi (românii) nu suntem crescuți să fim generoși și empatici”

În cei 20 de ani de când trăiește în Italia, mentalitatea Călinei s-a schimbat. Spune că nu mai are „mândria prostească” pe care o vede la unii români și impresia că le știe pe toate. „Pe parcursul timpului, m-am educat foarte mult ca să mă integrez. Nu era aceeași empatie în spitalele românești ca în Italia. Noi [românii] nu suntem crescuți să fim generoși și empatici. Eu nu gândeam așa când eram în România, pentru că nu știam că există o altă realitate.”

În primăvara lui 2020, Spitalul P. Pederzoli a tratat pacienți cu COVID, iar Călina a lucrat în prima linie. „A fost traumatizant să-i vezi [pe pacienți] sufocându-se”, povestește ea. „Nu a fost ușor. Îmi era frică pentru cei de acasă, mai ales că Mario (partenerul ei) era tot în spital, în contact cu COVID. Am avut noroc că nu ne-am îmbolnăvit, dar mulți dintre colegii noștri, da (s-au îmbolnăvit).”

În prezent, Călina locuiește împreună cu fiii ei, Eric și Cristian, într-un apartament închiriat din Castelnuovo, aproape de Peschiera del Garda, unde e spitalul în care lucrează. Deși băieții merg în fiecare an în România împreună cu tatăl lor, vorbesc limba română cu dificultate și nu știu să scrie, pentru că s-au născut, au crescut și au studiat în Italia.

Călinei îi e mai ușor să se exprime în italiană, limba în care vorbește toată ziua la serviciu, mai ales că nu prea are prieteni români, iar partenerul ei e italian. Vorbește cu copiii în română doar atunci când îi ceartă sau le atrage atenția, deși știe că nu e bine. 

Îi e dor de ciorba de fasole făcută de mama ei în România. A adus toate ingredientele din țară, dar în Italia n-a avut același gust. Acum doi ani, tatăl ei a murit și nu poate să vorbească despre asta fără lacrimi. Mama ei, care are 76 de ani, și fratele ei încă locuiesc la Turda. „E greu când vin sărbătorile, când vin momentele fericite și tu ești aici, iar ei, acolo”, spune Călina.

„Paturile nu erau jupuite, pereții nu erau murdari. Noi veneam de la seringi pe care le fierbeam”

Claudia Burghiu are 57 de ani și e asistentă-șefă la secția Dozzinante, o secție de lux cu 12 paturi, unde sunt internați pacienții înstăriți care plătesc ca să stea împreună cu familiile lor în aceleași condiții ca acasă. Claudia are 17 subordonați, majoritatea italieni, și face un master online în management sanitar la Universitatea din Roma. Dintre cei 30 de asistenți-șefi de la Spitalul P. Pederzoli, ea este singura româncă – restul sunt italieni.

În România, a lucrat trei ani la Spitalul Parhon din Iași până în 1984, când s-a mutat împreună cu soțul ei la Brăila – Costică Burghiu era militar și primise un post în acest oraș. Au locuit 14 ani la Brăila, iar Claudia a lucrat ca asistentă medicală la Spitalul Județean de Urgență. Fiica lor, Andreea, s-a născut în 1987.

„Am trăit mereu numai din rate”

În 2000, Spitalul P. Pederzoli era în criză de personal și un reprezentant a venit în România să caute asistenți medicali, cărora le-a oferit un contract de un an în Italia. 

În 2000, familia Burghiu se descurca greu din punct de vedere financiar: plăteau rate pentru un televizor și pentru un calculator pe care-l cumpăraseră fiicei lor, iar Dacia veche de 17 ani era tot mai ruginită. „Am trăit mereu numai din rate”, spune Claudia. 

„Situația financiară nu era chiar grozavă”, spune Costică, soțul ei. „Ba chiar era de râs: eu, ofițer superior, luam atunci în jur de 300 de euro, iar Claudia, asistentă medicală, avea cam o treime din salariul meu.”

„Dacă trebuia să-mi cumpăr o pereche de pantofi, mă gândeam să plătesc în rate – nu puteam cumpăra cu banii în mână”, spune Claudia. „Mă uitam în vitrină: «O să mi-o cumpăr la salariul celălalt».”

Când a plecat din țară, Claudia avea 38 de ani. Planul era să stea un an și să strângă suficienți bani cât să-și plătească datoriile, apoi să se întoarcă acasă, la fiica și la soțul ei. Nu ieșise niciodată din țară până atunci și își dorea să vadă Capela Sixtină.

Primul contact cu sistemul medical italian a fost năucitor. „Aveam echipamente, aveam de toate”, povestește Claudia, căreia în România îi lipseau pansamentele sterile și improviza comprese din fâșii de tifon pe care le steriliza. „Paturile nu erau jupuite, pereții nu erau murdari. Noi veneam de la seringi pe care le fierbeam (în perioada comunismului). Eram căzute din copac și poate de-aia ne și întrebau colegele: «Dar voi aveți televizor? Aveți electricitate? Știți să faceți asta?».”

Mergea la patul bolnavului cu dicționarul 

A învățat repede italiana ca să se poată descurca în spital. „Mergeam la patul bolnavului – știam că trebuie să-i iau o tensiune, dar dacă-mi spunea că-i e rău? Voia ceva, ne arăta cu degetul. Ce vrei? Perna. Unde te doare? Aici. Umblam cu dicționarul și încet-încet am învățat.”

La serviciu, făcea lucruri care în România erau considerate „înjositoare”. „În România, o asistentă trebuie să facă injecții, dar aici, dacă vezi un pacient în dificultate, te duci și-l ștergi la fund, nu spui că nu e rolul tău”, explică ea.

Primul ei salariu ca asistentă medicală a fost în jur de 1.000 de euro. Ca să-și poată plăti datoriile și să strângă bani pentru familia ei, și-a mai luat două servicii. Programul ei era așa: de la 8.00 până la 16.00 lucra la spital, de la 21.00 până la 24.00 servea la un bar, iar noaptea avea grijă de bătrâni. În câteva luni, a achitat ratele pentru calculator. „Am zis că aici e America”, spune ea. 

„Tu ești straniera?”

Locuia împreună cu cinci colege române într-un apartament cu trei camere, unde plăteau chirie 100 de euro de persoană. În prima lună petrecută în Italia, Claudia a luat trenul și s-a dus la Roma să vadă Capela Sixtină.

După primul an, spitalul a prelungit contractele asistenților medicali din România. Claudia s-a hotărât să rămână. Soțul și fiica ei au reușit să vină în Italia abia în 2002, după ce au rezolvat toate problemele birocratice. Când a plecat din Armata României, Costică avea 43 de ani. N-au apucat să folosească televizorul pentru care făcuseră rate în România. 

Andreea, fiica lor, avea 13 ani când a venit în Italia. I-a fost greu la început și se întorcea supărată de la școală, unde colegii o hărțuiau pentru că era straniera. Învăța însă bine și în scurt timp a început să vorbească italiana ca un nativ, apoi a intrat la unul din cele mai bune licee din Verona. Astăzi are 34 de ani, cetățenie italiană și un master în economie și comerț la Verona. Este eCommerce manager la o companie cosmetică din Trento, iar în 2017 s-a căsătorit și are o fetiță de doi ani, pe care Claudia o ajută s-o crească. 

Toți cunoscuții lor s-au mirat atunci când Costică a plecat din Armată și a renunțat la o funcție „din care putea să iasă liniștit la pensie”. În Italia, și-a găsit greu de lucru: unii spuneau că nu au joburi pe măsura pregătirii lui, alții ridicau din sprâncene când auzeau că a fost militar. „Dacă ai lucrat în Armată înseamnă că nu știi să faci nimic”, i-a spus un italian.

S-a angajat muncitor la un camping, unde a devenit mai târziu responsabil cu întreținerea. A lucrat acolo 19 ani, până pe 1 ianuarie 2021, când a ieșit la pensie la 62 de ani. 

De 10 ani e asistentă-șefă

De-a lungul anilor, Claudia s-a confruntat cu situații de xenofobie. Când i-au auzit accentul, câțiva pacienți au întrebat-o: „Tu ești straniera?”, iar Claudia le-a răspuns: „Poate nu m-am exprimat bine. Dacă nu înțelegeți, mă puteți întreba încă o dată”. Un pacient i-a spus că a văzut la televizor că româncele se prostituează, iar altul i-a zis s-o cheme pe Beatrice.

„Nu-i nicio Beatrice, sunt doar eu pe tură”, i-a răspuns Claudia. „Eu trebuie să vă fac medicația. Dacă greșesc ceva, mă reclamați, dar nu puteți să mă judecați fără să vă fi făcut nimic.” Altui pacient i-a spus: „Signore, încercați să mă cunoașteți în puținul timp pe care-l avem împreună. Noi, românii, suntem la fel ca dv., italienii: buni, răi, hoți, mincinoși sau cinstiți. Încercați să mă vedeți pe mine, Claudia, nu pe ceilalți.”

Au fost însă doar câteva situații de acest fel în cei 20 de ani de când lucrează ca asistentă în Italia. De cele mai multe ori, nu a contat că e straniera și colegii ei au respectat-o și au promovat-o – cea mai bună dovadă e că de 10 ani lucrează ca asistentă-șefă. 

În prezent, locuiește într-o casă cochetă din Cavalcaselle, cu o curte mică îngrijită de Costică, pentru care plătesc o rată lunară de 780 de euro. Salariul ei e în jur de 2.200 de euro și familia nu mai are greutățile financiare din România. „Acum câteva zile ne-am schimbat frigiderul și mi se pare așa o chestie să cumpărăm noi un frigider cu 280 de euro, cu banii în mână, fără să facem rată și fără să ne fie greu că ne-am dezechilibrat”, spune Claudia. 

În Libertatea de luni puteți citi partea a II-a a acestui material: doi asistenți, o infirmieră și un român care lucrează în administrație la Spitalul P. Pederzoli din Peschiera del Garda vorbesc despre sărăcia pe care au lăsat-o în urmă în România și despre dificultățile pe care le-au depășit în Italia.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro