ComenteazăÎn hală e zgomot. Se aud fiare scrâșnite și utilaje turate la maximum. Viorel stă la un capăt al unui cadru de aluminiu și la un semn dat de colega sa de la celălalt capăt ridică bucata metalică și îl pun împreună pe banda transportoare. O muncă de echipă. Viorel este o verigă din traseul fabricării structurilor din aluminiu care ajung apoi părți din mall-uri sau din clădiri de birouri moderne. Băiatul de 22 de ani este bucuros că poate munci, că este de folos. Că munca lui în fabrica din Jilava contează.
Viorel este campion. Și nu doar pentru că reușește, fără nici un ajutor, să se întrețină pe el, în ciuda faptului că are o dizabilitate mintală, și pe sora aflată într-un centru de plasament. Copilul abandonat devenit campion Special Olympics la schi alpin este mândru de evoluția sa. „Eu fac sport din 2007. Schi alpin fac acum, am făcut șah, baschet, fotbal. Am fost în Austria, Coreea, Germania și în tabere la munte. De exemplu, anul ăsta, am fost la munte de două ori. Am făcut două săptămâni de antrenament, două tabere, după care a treia etapă am plecat în Austria pentru marea finală. Am luat locul doi și locul trei. Sportul mă ajută foarte mult în viață, să trec prin toate etapele”, povestește Viorel. Are un defect de vorbire, o cauză a operației de extirpare a unei tumori de pe limbă. A fost o perioadă grea din viața lui. Dar perioadele grele s-au ținut lanț pentru băiat. Cea mai grea dintre toate încercările a fost suferința provocată de abandonul părinților. „Părinții mei m-au abandonat la 7 ani, am stat în casa de copii 8 ani, deci mi-a fost foarte greu, dar m-am ridicat, m-am ridicat foarte mult. Am făcut sporturi, o carieră în viață, prieteni. Părinții mei nu mai vor să mă bage în seamă, nu vor să mă mai caute și am spus că fiecare o ia pe drumul lui”, povestește Viorel Tătaru. Părinții lui sunt amândoi din Jilava, tatăl lui stă mai mult pe străzi, iar mama a plecat din țară. Când vine, nu o vizitează nici pe fata lăsată în plasament, cu atât mai mult pe Viorel.
Are grijă de sora lui aflată într-un centru de plasament
Tânărul zâmbește mult și din toată inima. E optimist și spune că și-ar da cinci ani din viață ca sora lui să fie bine. E singura sa familie. Merge să o vadă zilnic la centrul de plasament. „Eu și cu sora mea ne luptăm să avem un viitor cât mai plăcut. Eu sunt pentru ea și mamă și tată și frate”, spune băiatul apăsat. Dar salariul de necalificat abia îi ajunge, deși încearcă să drămuiască banii.
Cu toate că firmele cu cel puțin 50 de angajați sunt obligate să angajeze minimum două persoane cu handicap, prea puține o fac. Pentru că sistemul le permite și parlamentarii pregătesc o lege care să îi scutească de la amendă. La Analko, o firmă cu capital grecesc din Jilava, altele sunt criteriile pentru angajare. „Suntem o companie care nu avem nici o problemă în a angaja oameni care își fac treaba și care sunt conștiincioși. Nu avem nici o preconcepție, ne interesează să fie oameni muncitori și serioși. Cum e Viorel. Mai avem un băiat care e surdomut și care e la fel, muncitor. Chiar ne dorim să putem să facem un schimbul doi, dar nu găsim oameni”, explică Paul Soare, directorul comercial al firmei. În România sunt în jur de 800.000 de persoane cu dizabilități, potrivit ultimelor statistici ale Ministerului Muncii.
Unul dintre ei este Viorel care se poate considera norocos. Puțin mai norocos decât alții. A primit o șansă în momentul în care i s-au pus schiurile în picioare. După ce a ieșit din casa de copii, Special Olympics România i-a arătat că viața poate fi altfel. Așa și-a făcut prieteni. Viorel merge mai departe și poate într-o zi, își va clădi singur familia pe care și-o dorește.
REPORTAJ/ O sărbătoare creștină într-o abordare cât se poate de lumească. Cum s-a strecurat “ochiul dracului” la hramul Sfintei Parascheva