„Când ești supraviețuitorul unui orfelinat, faptul că încă poți zâmbi e un succes”. Muzeul care arată rana abandonului în România

„Mama m-a iubit foarte mult și mi-a arătat asta, dar m-a și abandonat pe măsură. O dată la ceva vreme, lua multe pastile și ajungea la spital. Îmi amintesc cum mă duceam noaptea să verific dacă mai respiră. Chiar și astăzi, la 41 de ani, mai verific dacă oamenii de lângă mine mai respiră. Într-o zi, când era din nou supărată pe mine, mama chiar a reușit să mă abandoneze de tot. Am găsit-o chiar eu, a doua zi dimineață, inconștientă și înecată cu vomă”. 

Este una dintre mărturiile donate anonim către Muzeul Abandonului, o inițiativă care adună povești, arhive și date despre ce înseamnă rana abandonului copiilor din România, în centrele de instituționalizare, precum căminul-spital din Sighetu Marmației, recunoscut drept „orfelinatul groazei”. Imaginile surprinse aici de un jurnalist american, în 90, au făcut înconjurul lumii. 

Oana Drăgulinescu, Ioana Călinescu și Simina Bădică sunt cele trei femei care au pornit acest demers și au adus discuția în plan public, după ce, la 30 de ani care s-au scurs de la schimbarea regimului politic, nu a existat nicio acțiune oficială din partea statului român care să recunoască public trauma supraviețuitorilor sistemului de protecție a copilului. 

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

Muzeul Abandonului pregătește două expoziții: 

• Cămin-spital, unde vizitatorul va avea o experiență imersivă în existența sutelor de copii care și-au trăit viața izolați între zidurile Căminului Spital pentru Irecuperabili de la Sighet;
• Mărturii 21, o expunere de testimoniale video despre abandon, în multiplele lui forme și formule existente în mentalul și emoționalul societății.

Muzeul Abandonului, un spațiu dureros de necesar pentru vindecare

„Dacă uităm, vom uita istoria”, spune Ileana Cirț, fost asistent social în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) din Maramureș, în anii 2000, care apoi s-a mutat în cadrul Asociației Hope and Homes for Children (HHC) pentru a ajuta la scoaterea copiilor din instituții. 

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Ileana Cirț are 45 de ani, este mamă a doi copii, iar viața a purtat-o de ambele paradigme ale abandonului – cea în care a crezut că în orfelinate este salvarea și cea în care a realizat că cei mici au nevoie de părinți. 

De-a lungul anilor în care a lucrat ca asistent social, a adunat din toate orfelinatele mărturii-obiecte: de la scaunul verde care-i aducea aminte de sala mică de mese unde copiii mâncau pe rând, un papuc de gală, pe care copiii îi purtau o dată pe an, când aveau serbare, la semnul pe care scrie „Hope” (Speranță, n.r.) de la Căminul Spital Sighet, un simbol ironic dintr-un loc despre care se spunea că acei copii nu au nicio șansă de recuperare. 

Pe toate le-a donat acum Muzeului Abandonului.

„Dacă nu știm despre ce s-a întâmplat în trecut, avem șanse mari să repetăm greșelile”, spune Cirț.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

„Ce am trăit alături de copii m-a construit pe mine de acum”

Ileana Cirț este din Ieud, satul din Maramureș care, în vremea comunismului, avea cea mai mare natalitate din țară. Acum locuiește în Baia Mare și este consilier în alăptare și doula la naștere, o moașă care ajută mamele să nască. 

Ce am trăit alături de copii m-a construit pe mine de acum, o femeie care ajută alte femei.

Ileana Cirț, fost asistent social:

Era anul 2000 când a început să lucreze ca asistent social la Protecția Copilului din Maramureș.

În acea vreme, i se părea normal să-i ducă pe copii în instituții, acolo unde aveau mâncare și un acoperiș deasupra capului. Sărăcia era unul dintre cel mai des întâlnite motive pentru instituționalizare. Nu existau resurse și sprijin financiar pentru părinți, iar asta era singura soluție oferită de stat, după cum explică ea. 

„Părinții aveau de ales între a-și ține copilul acasă și să moară de foame împreună, mâncați de șobolani, sau să-l dea la stat unde, aparent, era mai bine”, adaugă fosta asistentă socială.

„Îmi aduc aminte strigăte pe care nu le-am mai auzit în altă instituție”

În anul 2000 erau peste 1.000 de copii în instituțiile din Maramureș. În perioada comunismului au fost deschise 26 de cămine-spital pentru minori considerați nerecuperabili, iar în 2017, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a depus plângere penală către Parchetul General pentru tratamentele neomenoase care au dus la moartea a 771 de copii, în doar trei dintre aceste cămine (Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației), în perioada 1980-1989. Oficial, cazul a rămas nerezolvat.

În 2001, Ileana Cirt a ajuns pentru prima dată în Căminul-Spital din Sighet. „Nu am fost plimbați prin toată instituția, dar îmi aduc aminte mirosul acid, voci, strigăte pe care nu le-am mai auzit în altă instituție”, povestește ea. 

Nu știa nimic despre imaginile terifiante de aici, ci a aflat despre ele abia când a ajuns la HHC. A interacționat doar cu directoarea centrului, care a rugat-o să-i găsească o familie lui Alexandru, un „copil bun, care nu avea ce căuta acolo”. 

Ileana Cirț a acceptat propunerea și, deși știa că este aproape imposibil să găsești un asistent maternal pentru copii cu nevoie speciale, a găsit o femeie care l-a dorit pe Alexandru și l-a îngrijit până la maturitate. 

„Schimbarea mediului a însemnat foarte mult pentru Alexandru, iar asta m-a întărit să cred că există speranță și pentru copiii cu handicap irecuperabil, cum erau numiți”, adaugă Ileana Cirț.

Interacțiuni minime cu impact maxim

Fiecare centru în care a pășit i-a rămas întipărit în minte. În acea perioadă Ileana a vizitat centrele Ocna Șugatag, Leagănul Sighet, Căminul-Spital Sighet și Preșcolari Baia Mare. 

Își amintește cum la Preșcolari Baia Mare copiii erau tunși și îmbrăcați la fel, astfel că era greu să-ți dai seama dacă sunt băieți sau fete. 

În Leagănul Sighet, își amintește că pe holul instituției unde erau înșiruite olițe de metal și pătuțuri de bebeluși. Când a intrat acolo, cei mici au dat năvală pentru o îmbrățișare, „dintr-o lipsă acută de afecțiune”. 

La Gârdani, o instituție pentru copii cu nevoi speciale ușoare, de învățare, toți copiii aveau voci răgușite de la cât strigau să fie văzuți și auziți din marea de 225 de copii adunați într-un singur orfelinat. 

Pe atunci erau puțini copii cu părul lung și eu îl aveam lung tare. Când mă vedeau, își puneau părul meu pe capul lor și mă întrebau dacă le stă bine. Băieții își făceau mustață din el și râdeam.

Ileana Cirț, fost asistent social:

Peste 500 de copii relocați

Ziua când în biroul ei au pășit Ștefan Dărăbuș și Georgette Mulheir, figuri reprezentative în lupta împotriva abandonului copiilor, care lucrau la HHC Maramureș, și-o amintește și azi. I-au explicat cum orfelinatele sunt locuri improprii pentru copii, iar locul lor este în familie. 

„Mi se părea că cei doi vin de pe altă planetă, eu care tocmai lucram la un caz de instituționalizare”, mărturisește fosta asistentă socială. 

În 2001, Dărăbuș i-a oferit un job part-time la HHC, pentru a închide instituția de copii preșcolari din Baie Mare.

„Mă simțeam de parcă brusc, dintr-un copil manipulat, am devenit un adult responsabil. Și atunci am înflorit ca și profesionist”, spune Cirț. În șase luni a ajuns să lucreze full time la HHC și nu s-a mai întors niciodată în jobul de la stat. 

„În acei ani, HHC a închis Căminul Spital, Gârdani, Leagănul Sighet, adică peste 500 de copii au fost relocați. Am căutat părinți pe toate coclaurile, părinți care nu mai aveau vești despre copiii lor”, continuă ea. 

„Căutătoarea de frați”

Ca asistent responsabil de Gârdani, Ileana a trăit o revelație. Un băiețel îi amintea de o fetiță dintr-un alt orfelinat. A aflat că-l chema N. Ionuț, iar pe fetiță – N. Ionela.

A realizat atunci că mulți copii aveau frați în alte orfelinate, fără să știe asta. Așa că a devenit „căutătoarea de frați”. 

„Entuziastă, i-am spus: «Știi că ai o soră?». Ionuț a luat-o la fugă strigând în toată curtea: «Am o șoiă! Am o șoiă!» De fiecare dată când intram pe poarta orfelinatului, Ionuț mă întreba: «așa-i, doamna, că am o șoiă?». Ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu a fost un vis”, povestește Ileana. 

A început să caute prin imensa bază de date a Protecției Copilului pe cei care aveau la mamă sau la tată același nume. Așa a găsit mulți copii pe care i-a reunit, fie ca să trăiască în aceeași casă de tip familial, fie la același asistent maternal, sau i-a ajutat să se cunoască și să țină legătura.

Ileana Cirț a plecat de la HHC în 2019, când s-a deschis casa de tip familial cu numărul 100, între timp ajungând la 115. Știe că aceste spații nu sunt forme ideale, dar au fost cea mai bună opțiune atunci și pentru unii copii și acum. 

„Copilul nu trebuie pedepsit prin înlăturarea lui de acasă”, crede ea.

„Statului îi lipsește flexibilitatea și practicabilitatea”

Pe tot parcursul ei de asistent social, Ileana Cirț s-a simțit deseori neputincioasă. Un sentiment care a motivat-o să continue în meseria pe care a avut-o aproape 20 de ani.

E o rană greu de dus și care nu trece. Deseori, sponsorii fundației mă întrebau care e rata de succes la tineri. Iar eu le spuneam 100%: atunci când ești supraviețuitorul unui orfelinat, faptul că încă poți zâmbi e un succes.

Ileana Cirt, fost asistent social:

„Cel mai trist mi se părea când mă întâlneam cu tineri supraviețuitori pe stradă și erau extraordinar de fericiți să mă vadă. Realizam că nu aveau prieteni, cunoștințe în oraș și că eu eram un chip prietenos. Și mai veneau la biroul meu de ziua lor ca să-mi spună asta. Mi se părea trist că vin să își sărbătorească ziua cu asistentul lor social, însă era și un privilegiu să fiu lângă ei într-o asemenea zi. Deseori am simțit că ar trebui să ne naștem bătrâni, așa cum spune poezia Anei Blandiana”, completează Ileana.

Situația abandonului în România nu este nici pe departe rezolvată, iar fosta asistentă socială crede că în continuare oamenii stau în birouri, cu dosare în mâini, și nu au acces la realitate copiilor din orfelinate. Așa cum era și ea, în urmă cu 20 de ani. 

„Nu există suficientă flexibilitate în a folosi banii, ca asistent social, ca și cum nu ar fi suficientă încredere că-i vor folosi pentru acei copii sărmani, așa că dăm banii părinților care au dovedit că nu sunt suficient de responsabili deja. Statului îi lipsește flexibilitatea și practicabilitatea”, crede ea.

Abandonul de azi 

În 2021, în România, abandonul nu a fost abandonat. Guvernul României s-a angajat ca până la finalul anului 2020 să închidă toate centrele de plasament vechi, dar procesul e departe de a fi finalizat. 

Aproximativ 4.000 de copii mai sunt în orfelinate, potrivit datelor de la HHC, care a construit 115 case de tip familial, toate administrate ulterior de DGASPC-uri. Apartamentele și casele de tip familial reprezintă o alternativă mai apropiată pentru ce înseamnă să crești într-o familie față de orfelinate, mai spun cei de la asociația HHC.

Tinerii sunt doar o parte din cei 13.504 copii din sistemul de protecție al statului, iar numărul lor este în creștere.

431 de copii au fost abandonați în spitale în 2020 și 216, de la începutul lui 2021, până în iunie, potrivit datelor de la Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții (ANPDCA). În 2019, au fost părăsiți 683 de copii.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro