Când „moartea e la fiecare pas”. Experiențele unui jurnalist român care a stat 16 luni în cele mai periculoase zone din lume

Cătălin Gomboș și-a petrecut o parte din copilărie și adolescență în state din Orientul Mijlociu, regiune unde a revenit apoi în calitate de corespondent pentru a relata, alături de colegi de la marile instituții media internaționale, despre evenimente care au marcat în ultimele decenii destinele a milioane de oameni. Între 2003 și 2008, el a stat în total 16 luni în zonele de conflict.

„Moartea e la fiecare pas. Mortiere, mine artizanale, mașini-capcană, tiruri de arme automate. Moartea are un miros greu, dulceag – este carnea de om arsă, iar alături se poate afla un restaurant plin unde clienții mănâncă pui și kebab”, scrie și jurnalistul Marian Voicu în prefața cărții.

Anunțul capturării unui dictator căutat de câteva luni

Poate cel mai memorabil moment pe care îl relatează în cartea apărută recent la Editura Corint este cel al capturării fostului dictator irakian. Saddam Hussein a condus țara cu o mână de fier din 1979 până în 2003, când a fost îndepărtat de la putere. Hussein reușise să fugă, fiind capturat după câteva luni, un moment difuzat în regim de breaking news de presa din întreaga lume. În Bagdad se afla atunci Cătălin Gomboș, care relata pentru Radio România. A aflat că urmează să fie făcut un anunț de o importanță extremă, așa că a plecat spre locul conferinței.

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi. Câte voturi au obținut Maia Sandu și Alexandr Stoianoglo

Încep să se audă focuri de armă. Traficul este foarte greoi și trec minute bune fără să ne putem mișca. În mai multe rânduri, la câțiva metri de mine, bărbați înarmați își descarcă în aer automatele, în semn de bucurie. Încerc să nu mă gândesc că, în tot acel tămbălău, i-ar fi foarte ușor unuia dintre ei să-și îndrepte arma către mine.

Cătălin Gomboș, despre drumul către conferința care avea loc în Zona Verde din Irak:

Când a ajuns la locul conferinței, Gomboș a auzit un oficial irakian, Ahmed Chalabi, membru în consiliul guvernamental provizoriu de la Bagdad, cum îi spunea cuiva despre un bărbat care „era foarte murdar și bărbos”. Oficialul se referea chiar la Saddam Hussein, lucru pe care i l-a și confirmat românului atunci când l-a întrebat.

„Da, fără să opună rezistență, într-o pivniță lângă Tikrit. L-am văzut eu însumi aseară”, a fost răspunsul lui Chalabi.

Gomboș a reușit apoi să sune în țară și să anunțe în direct la radio informația, fiind printre primii jurnaliști care au făcut anunțul. „Nu îmi vine să cred ce noroc am. Niciun alt canal de știri nu dăduse informația ca fiind sigură”, scrie jurnalistul în cartea sa.

„Primul film unde se prezenta decapitarea unui ostatic”

În Irak, situațiile în care un tovarăș devenea victima unui atac nu erau deloc rare. În 2004, la un an de la începutul războiului din Irak, românul a văzut un filmuleț în care „al-Qaida lui Zarqawi” decapitează un ostatic.

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

„Ghemuit pe vine, în fața unui grup de teroriști, dintre care unul citea un mesaj, era americanul roșcat și musculos din Al Fanar, Nick Berg. Teroristul a terminat de citit mesajul, l-a trântit pe Nick la pământ și a scos din vestă un cuțit mare, de bucătărie. (…) A fost primul film unde se prezenta decapitarea unui ostatic în Irak”, notează Cătălin Gomboș.

Rănit într-un accident, salvat de irakieni și de americani

Într-un alt capitol, Gomboș vorbește despre cum a scăpat cu viață dintr-o situație-limită. Se afla la volanul mașinii sale și se întorcea spre hotelul său, după ce dusese niște colegi la locul unde erau cazați, un hotel din apropiere, dar în afara zonei fortificate.

„Nu opresc decât un minut, cât să coboare din mașină și să ne strângem mâinile, apoi fac cale întoarsă. Parcurg câteva sute de metri. În direcția în care merg încep să se audă împușcături, mai întâi câteva focuri de armă, după aceea rafale. (…) Decid să accelerez și să trec cu viteză cât mai mare prin mijlocul luptătorilor, știind că o țintă în mișcare e greu de nimerit de cineva care trage la foc automat”, relatează jurnalistul.

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

În ultimul moment, vede un separator de autostradă, pe care nu îl mai poate evita, din cauza vitezei, ajungând să intre cu mașina în zidul de beton.

Mitsubishi-ul „robust, cu o enormă bară de protecție în față”, nu era dotat cu airbag, iar el nu purta centura de siguranță.

Împing cât de tare pot cu mâinile, dar este inutil: mă lovesc puternic de bord, rup cu corpul volanul și pedalele și sparg parbrizul cu capul, însă, în mod straniu, nu sunt proiectat afară din mașină.

Cătălin Gomboș:

Câțiva irakieni ajung la locul accidentului și îl ajută să coboare din mașină. Are o rană sângerândă la cap și spune că îl doare tot corpul. La fața locului apare o patrulă a armatei americane, care îl consideră suspect și îl reține. Până dimineața, după ce prietenii îl căutaseră prin spitalele din Bagdad, situația se clarifică și tot americanii sunt cei care îl conduc la hotel.

A doua zi, merge la biserica ortodoxă din capitala irakiană și aprinde o lumânare gândindu-se la „unchioaia Florița”, o femeie în vârstă care murise cu câteva săptămâni înainte.

„Sunt convins că ea a fost cea care mă salvase de cel puțin trei ori în seara accidentului: americanii nu au deschis focul de pe blindatul lor, irakienii care au tras în mașina mea (…) nu m-au nimerit, deși au lovit mașina, iar impactul nu m-a ucis și nici nu m-a lăsat invalid. Câteva mici cicatrici pe față și la genunchi sunt singurele urme ale acelei nopți”, scrie Cătălin Gomboș.

Petrecere cu gulaș la Bagdad

Corespondentul român descrie în cartea sa și momente în care viața în Orientul Mijlociu poate însemna o masă în jurul căreia se adună zeci de oameni din diferite zone ale lumii ca să se bucure de o mâncare bună și de poveștile pe care le împărtășesc unii cu ceilalți. Este cazul petrecerii cu gulaș din februarie 2004 de la un hotel din Bagdad.

Într-o zi liniștită, „fără știri și fără explozii în imediata apropiere”, Cătălin Gomboș se întâlnește cu Attila, „un ungur uriaș de 1,90 metri și cântărind mult peste 100 de kilograme, cu mâinile acoperite de inele și un cercel de argint în urechea stângă”, care era însoțit de o americancă. Cei trei decid să-i facă o vizită unui austriac, corespondent al agenției germane de știri și căsătorit cu o unguroaică.

„Austriacul spune «ce bun ar fi un gulaș», ungurul se apucă să explice cum l-ar găti el, românul sugerează să cumpărăm ingredientele necesare și să-l facem”, își amintește jurnalistul cum a început totul, precizând că inițial era vorba despre o cină pentru 6 persoane.

A doua zi după-amiază, încep să pregătească mâncarea în bucătăria de la restaurantul hotelului, cu Attila pe post de bucătar-șef. Zvonul despre cină se răspândise deja printre cunoscuți și prieteni, astfel că totul s-a trasformat într-o petrecere cu 47 de persoane, la care au fost gătite 60 de porții de gulaș, cu care au fost serviți și irakienii angajați la bucătărie. Mâncarea a fost apreciată de toată lumea, „indiferent de naționalitate”.

Către miezul nopții, comentez petrecerea, la un pahar de whisky, împreună cu o jurnalistă americană. În ciuda diferențelor de limbă, naționalitate, profesie ori preocupări, ne simțiserăm cu toții teribil de bine. Musulmani, creștini, evrei, chiar și o zoroastriană. Depărtatea de casă, riscul de a păți ceva la orice ieșire din hotel, disponibilitatea fiecăruia de a renunța la măști și convenții sociale, toate acestea ne-au permis să vedem că aveam mai multe în comun decât ne-am fi închipuit la început.

Cătălin Gomboș:

Sarmale/kapusta la nunta unui cuplu irakian

Mâncare din bucătăria est-europeană a fost și la nunta Nadei cu Bayan. De meniu s-a ocupat același Attila, care a pregătit pui umpluți, drob, sarmale și două torturi, cu ajutorul lui Cătălin și altor oaspeți din hotel.

„L-am lăsat să-și vadă de gătit, fără să mă amestec în rețetele lui, până când a ajuns la sarmale, când m-am simțit dator să intervin, explicându-i că sunt un fel de mâncare tradițională românească și nu aș vrea să le strice. Mi-a explicat că nu se cheamă sarmale, ci kapusta și sunt, de fapt, o mâncare tradițională ungurească, pe care noi le-am luat-o, așa cum le luasem și Ardealul”, notează jurnalistul, amintind că, la un moment dat, în discuția dintre el și Attila intervine un irakian care constată că ei gătesc „un fel de dolma”, adică sărmăluțele în foi de viță care se regăsesc în orice meniu arab tradițional.

În cele din urmă, preparatul gătit după sfaturile primite din România, de la mama lui Cătălin, și din Ungaria, de la bunica lui Attila, a fost prezentat drept „sarmale/kapusta”.

Foto principală: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro