Cât valorează munca invizibilă a femeilor din România: peste 140 de ore pe lună de spălat, gătit, îngrijit copii. „Mă simt ca și cum aș avea 120 de ani”

Ceasul sună la 6 dimineața. Uneori la 5.30. Se ocupă de sandviciurile de dimineață, călcatul hainelor, pregătirea prânzului. Fuge la locul de muncă. De la 7.40 la 16.45 lucrează. După 8 ore se întoarce acasă, unde începe al doilea job. Ăsta e neplătit: spălat, gătit și „timp de calitate cu copiii, măcar o oră”. 

Este viața de zi cu zi a Alexandrei Șișu, 45 de ani, angajată, mamă și tată. Seamănă însă cu viața a milioane de alte românce. 

Alexandra se descrie ca o „femeie cu normă triplă”. Muncește ca economistă cu normă întreagă în Oradea, se ocupă de treburile casnice și are grijă, ca mamă singură, de doi adolescenți. Soțul ei a părăsit familia când copiii erau mici, povestește ea. Au mai ajutat-o socrii și mama ei, însă, în esență, a fost pe cont propriu, la foc continuu, de ani.  

În total, alocă undeva la cinci ore pe zi pentru cele necesare casei. „Fizic”, completează Alexandra. „Cu gândul, aloc și mai mult. Uneori, și noaptea mă trezesc cu gândul la ce mai e de făcut”. 

În medie, o femeie din România petrece peste cinci ore pe zi muncind în propria gospodărie și având grijă de familie, spun datele Eurostat. Asta înseamnă 35 de ore pe săptămână, 140 de ore pe lună. E printre cele mai mari valori din UE. Prin comparație, bărbații români dedică mai puțin de trei ore pe zi pentru aceleași activități. 

Când vine vorba de îngrijirea copiilor, a bătrânilor sau a persoanelor cu dizabilități din familie, 46% dintre românce alocă pentru asta măcar o oră pe zi, comparativ cu 25% dintre bărbații români. E cel mai mare decalaj de gen din UE, arată Indexul Egalității de Gen la nivel de UE pentru 2019, publicat anual de Institutul European pentru Egalitatea de Gen. 

Am stat de vorbă cu trei femei casnice, o economistă și o fostă consilieră de probațiune, despre munca de acasă și cea de îngrijire în propriile gospodării, pentru a înțelege cum se raportează ele la aceste activități, cum le afectează raporturile cu membrii familiei, ce sacrifică și ce câștigă. 

Munca invizibilă. „Nu ai făcut nimic”

Cristina C., o femeie în vârstă de 52 de ani, din Arad, fost consilier de probațiune, povestește despre „rutina nebună” care stă în spatele întreținerii unei gospodării și a creșterii copiilor. 

Spălatul, gătitul, călcatul rufelor reprezintă „munca neplătită”. Cristina o numește „jertfă”. Tot acolo intră și îngrijirea copiilor, a bătrânilor sau a persoanelor cu dizabilități din familie. Pentru munca asta nu primești salariu. Nu primești nici prea multă recunoaștere.  

„Când ai trei copii și nicio bunică în preajmă, ești un erou. E ceva colosal și neapreciat. Soțul zice de multe ori «Ce ai făcut?». El nu vede că tu din sufragerie până în baie ai ridicat ceva de pe jos și ai mai luat două scame de pe covor. Rutina asta nebună pe care o ai în spatele copiilor, făcând pentru familie și pentru ei toate lucrurile astea”, spune Cristina.  

Pentru ea, o recunoașterea a efortului a venit din partea fetelor ei, dar abia după ce au crescut. Soțul însă nu i-a acordat-o niciodată. „Din contră. Am auzit alte cuvinte, multe reproșuri, că nu sunt bine făcute treburile”.

„Este o vorbă din bătrâni. Lucrul femeii niciodată nu se vede. Ce ai făcut toată ziua? Nu ai făcut nimic”, precizează și Minodora Lavinia, o femeie în vârstă de 34 de ani, mamă a doi copii, de 4 și 18 ani. A lucrat în croitorie înainte să se îmbolnăvească de cancer de col uterin. Acum se ocupă de creșterea fetiței și mai face curat în scări de bloc.

Barometrului de Gen din 2018 a arătat că, în România, munca domestică e, de cele mai multe ori, apanajul femeilor. Nu înseamnă că nu sunt și bărbați care fac asta. Înseamnă doar că sunt mult mai puțini. 

• 82% dintre femei au spus că se ocupă de călcatul rufelor, față de doar 24% dintre bărbați;
• 80% dintre femei au spus că spală haine, față de doar 26% dintre bărbați;
• 77% dintre femei au spus că pregătesc mâncarea, față de doar 25% dintre bărbați;
• 73% dintre femei au spus că spală vase, față de doar 26% dintre bărbați;
• 71% dintre femei au spus că fac curat în casă, față de doar 26% dintre bărbați.

Povara muncii domestice se leagă și de nivelul economic. Cel mai puternic o resimt femeile sărace, cu mulți copii, ce trăiesc în condiții precare. Unele femei din clasa mijlocie, cu joburi bine plătite, angajează femei migrante sau din altă clasă socială și economică pentru a prelua munca domestică sau îngrijirea copiilor. De multe ori, munca aceasta e la negru. Inegalitatea de gen din sânul familiei e transferată astfel în lanțul global de îngrijire, au scris Clément Carbonnier și Nathalie Morel în 2015.

„Nu îl solicita”

„Totul am făcut eu”, rezumă Cristina câteva decenii de căsnicie. Și-a dat demisia acum șapte ani de la serviciul de probațiune, pentru că era în burnout. De atunci, a făcut contabilitate și a dat meditații, se implică și în acțiuni de caritate. „Acum nu mă mai pot eu opri”, spune ea. Când ești cu motoarele la turație maximă o viață întreagă, e greu să o iei mai ușor. 

În familia ei, soțul a fost „doar furnizor de venituri și omul cu concediile”, dar „la teme, la mâncare, la gospodărie nu s-a implicat niciodată”, spune ea. Crede că neimplicarea lui e vina ei și că ea ar fi trebuit să fie managerul care împarte sarcinile și responsabilitățile, nu managerul care execută totul. Însă așa a învățat de la mama ei. Soțul trebuie lăsat în pace, că altfel pleacă sau se strică echilibrul în casă. 

„Eu mereu îi spuneam mamei mele: uite, soțul meu nu se implică, nu face. Ea zicea «degeaba o să îi ceri, că bărbații de regulă nu fac». Avea preconcepția asta greșită, pe care mi-a inoculat-o. Străduiește-te să faci ce poți, cât poți, că nu va face nimeni în locul tău nimic. Împarte-le cum poți, nu îl solicita. Că l-ai solicitat o dată, de două, de trei ori, nu îl vezi deschizându-se spre asta. Și chiar așa am făcut, nu l-am mai solicitat”, povestește Cristina. 

O influență a avut-o și educația religioasă pe care a primit-o, crede ea. „Fiind crescută de părinți creștini practicanți ortodocși foarte mult, m-au învățat ce înseamnă jertfa, sacrificiul, renunțarea, dar să le practic, nu doar să vorbesc despre ele. Nu zic că a fost o educație rea. Nu știu ce să zic. A fost greșită într-un fel. Am aplicat-o greșit”, spune femeia.

Soțul trebuie protejat

Deși soțul ei lucra în domeniul financiar, în timp ce ea se ocupa de reintegrarea socială a infractorilor, jobul lui era considerat mai „solicitant”. Ea trebuia să îi ofere „un climat mult mai lejer” după muncă, să îl înțeleagă, să nu îi dea sarcini.  

Acum, după 29 de ani, i se pare un mit ideea că munca lui era mai solicitantă. Însă reproducea, fără să-și dea seama, ce văzuse și în familia ei. 

„Tata era degrevat de toate, că avea, în ghilimele, un serviciu foarte obositor. Era CFR-ist. Avea un job în trei schimburi. El mereu spunea că e obosit. Din copilărie îmi aduc aminte că tata era mereu într-o cameră și citea presa, cărți și dormea”, spune ea. 

Mama Cristinei a fost contabilă, dar după ce a avut al patrulea copil, a renunțat la locul de muncă, să se dedice creșterii lor. 

Dar Cristina nu este o excepție. Toate prietenele ei trăiau aceeași „jertfă”. Singure în gospodărie, fără ajutor de la parteneri. Asta era normalitatea. 

„Vorbeam și cu prietenele mele că nu se implică (soții, n.r.) nici la gătit, nici la curățenie. Toate spuneam că e o raritate un astfel de bărbat (care se implica, n.r.)”. 

O viață grea

Acum crede că sarcinile ar fi trebuit împărțite egal între ea și soțul ei.  

„Pe românește, aș putea să zic că eu am fost proastă rău de tot. Trebuie implicat soțul în familie. Și curățenie, și mâncare, și plimbat copii. Dacă nu, te copleșesc problemele și este foarte greu să duci totul. După 30 de ani de căsnicie, simt că am dus o povară grea și am avut o viață grea. Datorită epuizării, eu mă simt ca și cum aș avea 120 de ani”, spune femeia de 52 de ani. 

Vorbește la trecut, cu regret despre ce nu a făcut sau despre ce a făcut prea mult, despre cum ar face lucrurile altfel, dacă ar putea-o lua de la capăt.

O întreb dacă azi împarte sarcinile domestice cu soțul ei. „Nu, nu. Acum chiar am serviciu mai lejer ca el”, răspunde Cristina. 

Cât valorează munca neplătită din gospodării?

La nivel mondial, munca neplătită din gospodării, făcută de fete și femei, dacă ar fi evaluată la salariul minim, ar avea o contribuție la economia globală de cel puțin 10,8 mii de miliarde de dolari pe an, de peste trei ori dimensiunea industriei tehnologice globale, arată un raport Oxfam International. 

Începând din anii ‘70, au existat diferite propuneri ca munca aceasta să fie remunerată. Campania „Salarii pentru treburile casnice” (Wages for housework), de la începutul celui de-al doilea val de feminism, cerea recunoașterea muncii casnice, făcută preponderent de femei, printr-o formă de remunerare, astfel încât acestea să nu mai fie dependente de soții lor. 

La începutul anului trecut, un partid din India a propus plata unei indemnizații pentru casnice, ca parte din campania sa electorală. Criticii au subliniat însă că astfel de politici ar putea cimenta și mai mult rolurile de gen, limitând femeile la treburile casnice. 

În Italia, Giulia Bongiorno, avocată și senatoare din partea partidului de dreapta Liga, a propus în 2014 acordarea unui salariu pentru casnice. Remunerația ar fi acordată fie de stat, fie de partener, iar această măsură le-ar conferi demnitate și independență economică femeilor casnice, a argumentat Bongiorno. 

„Avem multe femei care mor în interiorul zidurilor gospodăriei, pentru că nu au independență economică”, a spus avocata, care a și inițiat legea anti-stalking în Italia. Propunerea ei a fost însă criticată de unii ca fiind „retrogradă”, imposibil de aplicat și chiar contraproductivă. Nu s-a implementat. 

Fost ministru al economiei: „Crești viitoarea forță de muncă”

Ioana Petrescu, fost ministru al economiei și finanțelor, nu crede că munca domestică ar trebui remunerată din bani publici, însă e de părere că munca pentru creșterea copiilor ar trebui susținută mai mult de către stat, printr-un „ajutor mult mai substanțial pentru părinți”.

„Munca casnică are o valoare foarte mare pentru familia respectivă. Dar ca să dai bani de la buget, din banii tuturor, trebuie să găsești o justificare că munca casnică are o valoare pentru societate. Or, e mai greu de făcut argumentul ăsta”, explică Petrescu pentru Libertatea. Munca pe care o faci însă pentru creșterea copiilor are o valoare foarte mare pentru societate, adaugă ea. „Crești viitoarea forță de muncă, viitori contributori”. 

Violență economică

Multe dintre victimele violenței de gen care apelează la asociația ANAIS sunt dependente financiar de soț, spune pentru Libertatea Giulia Crișan, avocata ONG-ului. „Ea rămâne într-o relație violentă pentru că nu are unde să se ducă, cu ce să se întrețină”.

În România și în Italia, în jur de 45% dintre femeile cu vârste între 15 și 64 de ani se află în afara forței de muncă, arată o statistică Eurostat din 2021. Sunt cele mai mari procente din UE. Procentul bărbaților din aceeași grupă de vârstă în afara forței de muncă e cu aproximativ 20% mai mic. 

Giulia Crișan a avut și cazuri în care femeia era singura din familie care producea venituri. Era agresată fizic, dar și economic, fără acces la banii câștigați de ea. Soțul păstra cardul ei de salariu, iar ea avea doar un abonament RATB.

„El nu avea serviciu și când a fost audiat de instanță a zis că i se pare normal, că bărbatul este cel care ține banii familiei”, povestește avocata. 

„Soțul muncește și copiii sunt ai mei”

Andreea, o femeie de 32 de ani din Zalău, are doi copii și este casnică de șapte ani. Înainte de asta, a muncit în vânzări. Nu a primit ajutor din partea familiei extinse ca să își crească copiii, așa că a devenit casnică fiind constrânsă de situație. 

„Soțul muncește și copiii sunt ai mei”, spune ea. „Sunt momente când îmi caut joburi, dar la un moment dat mă opresc, că nu am cu cine să las copiii. Sunt zile și zile. Dar iei așa ca atare, că nu ai ce să faci”, adaugă femeia. 

Părinții Andreei au mers la muncă în străinătate când ea era adolescentă. „Mă cresc singură de la 16 ani. Eu cu fratele meu. Nu că nu am avut susținerea părinților, că am avut-o, dar financiar. Însă nu au fost acolo chiar tot timpul. Locuiam cu bunica, dar eu eram cea care făcea mâncare, curățenie, plăteam cheltuieli”, spune Andreea. 

A învățat că e de datoria ei să aibă grijă de familie și de casă. Soțul ei o ajută la unele activități domestice, la gătit, la făcut curat, pune copiii la somn, însă nu are timp, precizează ea. „El muncește. Așa că am luat eu partea asta”. 

O întreb dacă s-a pus vreodată problema ca el să stea acasă, iar ea să se întoarcă la job. „Nu am discutat asta. Soțul meu e genul care știe că trebuie să muncească. El face orice pentru noi”.

„Grija exagerată”

Alexandra Șișu, femeia cu „normă triplă” din Oradea, a crescut la sat. Mama ei era casnică și se ocupa de tot în casă. A dus modelul mai departe, în noua ei familie, chiar dacă are și un job de 8 ore. 

„Nu mi se pare normal să îl iau pe copil de la temă să-mi curețe cartofii. Eu sunt mulțumită că își face patul dimineața. Sâmbăta fata mai șterge praful, mai puțin în camera mea, iar băiatul aspiră”, menționează Alexandra.

Copiii o apreciază enorm pentru sacrificiul ei, adaugă ea, însă au și criticat-o. I-au reproșat că muncește prea mult și că trăiește doar pentru ei.

„Grija exagerată cred că am văzut-o și la mama mea, dar mi-am canalizat toată energia asupra lor. Pentru mine era un mod de dăruire, de a arăta cât de mult îi iubesc. Deși până la urmă nu prin asta se vedea. Dar așa gândeam eu”, se analizează femeia pe sine. 

Cu trecerea timpului, a înțeles că era un timp alocat greșit. Genul acesta de sacrificiu poate fi apăsător pentru copii, explică Alexandra, pentru că se vor învinui că mama lor e mereu obosită din cauza lor.

„Fiica mea mi-a zis că ea clar nu o să fie așa. Îmi zicea când era mai mică că sunt ca o sclavă, că stau până la 12 noaptea să le calc până și chiloții, și șosetele. Nu mai fac asta, dar a fost o perioadă când au sesizat și au zis că ei nu o să facă niciodată asta. Ea consideră că o să își permită femeie în casă și că nu o să le facă pe toate, cum le fac eu”, spune Alexandra.  

O mamă odihnită

A început să învețe să facă diferența între ce e util și ce nu e. Nu i-a fost ușor, pentru că se simțea vinovată. Era prinsă într-un sistem în care rolul ei era doar să ofere grijă altora, încât i se părea greșit să aibă grijă și de ea.

 „Copiii mi-au zis că am nevoie de timp și pentru mine. Să merg la teatru, să fac ceva util pentru mine. Am conștientizat și celelalte lucruri mărunte pe care le făceam în casă. Nu le mai fac. Era doar curent consumat aiurea”. 

Timpul câștigat și l-a dedicat ei, dar și copiilor. 

„Inițial a fost timp mai mult de calitate cu ei. S-a îmbunătățit prin faptul că nu mai vedeau o mamă obosită, care a adormit la 12 noaptea și s-a trezit la 4 că mai avea ceva de făcut. Au avut o mamă odihnită, care în momentul când se așeza cu ei la o poveste, a fost doar acolo”, adaugă ea. 

Urmărește-ne pe Google News

•  EqualVoice