Izolate și când nu e pandemie, ultimele cinci familii din cătunul Marca Huta trăiesc rupte de civilizație, cu ce le dau pământul și animalele. “Suntem săraci, dar trăim bine! La ce să coborâm în vale?”

La Marca Huta, o așezare din județul Sălaj, se poate ajunge doar cu mașina de teren sau căruța, pe unul din cele trei drumuri forestiere care dau în drumeagul ce traversează cătunul. În sat, mai sunt locuite cinci case, într-una dintre ele mutându-se de câțiva ani un cuplu tânăr româno-maghiar, care se ocupă cu agricultura, ridicându-și o gospodărie cu solar mare și garduri înalte, din dosul cărora latră câinii. 

În toate curțile caselor locuite încă sunt câțiva câini, unii foarte mari, pentru paza gospodăriei și a animalelor de curte de atacurile animalelor sălbatice. Casele sunt rare, iar ca să ajungi de la una la alta treci pe lângă sau prin curți cu locuințe nelocuite, unele într-o fază avansată de degradare. 

Centrul satului, fără nicio casă locuită

În ceea ce cândva a fost centrul satului nu mai este nicio casă locuită, iar fosta școală a devenit, între timp, lăcaș de cult, în care mai slujește când și când un preot romano-catolic care-și face drum pe acolo. Școala s-a închis pe la finalul anilor ‘90, când populația tânără a început să părăsească satul pentru a se muta în alte localități sau pentru a pleca în Slovacia, țara de origine din care au venit strămoșii lor cu câteva generații în urmă, în secolul al XIX-lea.

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

Așezarea de la Marca Huta a fost întemeiată în primul deceniu al secolului al XX-lea, de slovaci din Valea Târnei, Socet, comuna Șinteu, 41 de familii primind permisiunea să defrișeze din pădurile care aparțineau nobilului Boiovschi din Ip, pentru a-și ridica locuințe și pentru a cultiva terenurile. S-a trăit în special din creșterea animalelor și din cultivarea cartofilor și secarei, iar mai târziu, în perioada comunistă, o parte din bărbați au lucrat la minele din Borumlaca și Valea Cerului, închise la finalul anilor ‘90.

Astăzi, puținii locuitori rămași trăiesc tot din agricultură, muncă la pădure, pensii sau ajutoare sociale, precum și din muncă sezonieră în agricultură, cum este cazul a doi tineri, frate și soră, care în fiecare an pleacă cu rândul pentru o tură de 1-2 luni la fermele din Germania. În restul anului au grijă de gospodăria proprie și de mama lor, care nu vrea să părăsească satul. 

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

Erzsébet și soțul ei Samuel locuiesc în casa în care a fost crescută de la 4 ani de bunicii săi. O casă din bârne, cu două încăperi cu lut pe jos și grinzi de lemn în tavan, veche de peste o sută de ani. Aici și-au trăit cea mai mare parte din viață și și-au crescut cei trei copii, două fete și un băiat, acum mutați din sat și așezați la casele lor. De una dintre grinzile de deasupra patului se văd prinse două belciuge, de care cândva a fost atârnat leagănul care a adormit generațiile de copii crescuți în această casă. 

Recomandări

Călin Georgescu reacționează la valul de proteste declanșate împotriva lui: „Sunt tată de băieţi, am trei băieţi, suntem o familie puternică, unită” | VIDEO

Acum, în casă și în curte, printre picioarele bătrânilor locatari își fac jocul doi pisoiași de câteva săptămâni, sub privirile altor două pisici mai mari, iar într-un alt colț, într-o ladă de lemn, o cloșcă își ține aproape puișorii ce abia au două zile. “Suntem săraci, dar trăim bine! La ce să coborâm în vale?”, zice bătrânul Samuel, aducând o găleată de crumpeni (n. r. – cartofi) din groapa săpată sub pivnița casei, pentru a pregăti masa de prânz.

Toate părțile unui teren izolat

Cartofii sunt baza în alimentația lor, de aceea cultivă suprafețe mari pe peticul de pământ din preajma casei. Cartofi fierți și amestecați cu lături mănâncă și câinii lor.  Anul acesta au pus cartofi în trei locuri, în preajma casei, pentru că o bună parte din pământul lor este disputat de un vecin mutat recent în cătun, care pretinde că proprietatea achiziționată de el cuprinde și o parte din cea lucrată de familia Juhasz.

A ridicat până și un gard cu stâlpi de beton, pentru a-și îngrădi proprietatea, oprindu-se undeva în curte, aproape de casa vecinilor, până când tribunalul va decide cum împarte dreptatea. Gardul ar urma să treacă prin mijlocul curții, la aproximativ doi metri de intrarea în casă, îngrădind accesul la cotețul în care cresc iepuri și la magaziile în care Samuel își ține drujba și alte scule. I-ar lăsa și fără nucul bătrân care ține umbră curții și o parte din pomii fructiferi din ogradă. 

Neînțelegerea are de-a face cu lipsa intabulării terenului, cu măsurătorile, dar ei au muncit toată viața peticul ăla fără să-i supere nimeni, iar acum la bătrânețe se trezesc nevoiți să-și caute dreptatea în instanță. Așa că, în caz că pierd procesul și rămân fără pământ, le rămâne o postată de cartofi puși pe porțiunea care nu a fost revendicată de vecin. O parte din pământul lucrat de ei aparține unei rude mutate în Slovacia de ani buni, care le-a dat voie să-l folosească. Din deal de la ei se văd alte terenuri, unele invadate de arbuști și spini, semn că nu mai sunt îngrijite de ceva vreme, ceea ce face greu de înțeles în termeni de omenie povestea cu disputa pentru cei câțiva ari de pământ din preajma căsuței lor.

Și vaca a îmbătrânit

Pe pajiștea rămasă neîngrădită paște vaca lor, priponită cu un lanț. O mulg doar o dată pe zi și „mai dă numai trei litri de lapte”, dar ei zic că lor le ajunge pentru cât au nevoie ca să-și facă lapte acru, smântână și să mai bea când au poftă. A venit recent veterinarul pentru montă. I-a costat 100 de lei, dar fiind bătrână, nu s-a prins, așa că mai trebuie să-l cheme încă o dată. Nu este niciun taur în sat și nici în satele din apropiere. 

De exemplu, pământul pentru cartofi le-a fost arat de un vecin care are cai și cu care Samuel mai lucrează. 

Vara culeg bureți și ciuperci din pădurea ce înconjoară cătunul, coborând până în vale la Borumlaca, în județul vecin, Bihor. Pun și la uscat, să aibă peste iarnă și să mai poată da și altora. „Iarna e greu aici sus. Îs zăpezile mari și stăm mai mult în casă. Vara mai lucri, mai meri la hribi, mai ajuți un vecin, găinile fac ouă multe, e mai ușor. Îi fain”, zice Erzsébet răzăluind crumpenii curățați, pentru a pregăti niște polišneac, un fel de turte din cartofi răzăluiți, ouă și făină, prăjite în ulei sau untură și servite cu lapte acru rece.

În anii trecuți creșteau și câte un porc sau doi, dar de când cu pesta porcină s-a interzis în tot satul să se mai țină porci, mai ales că pădurea e plină de mistreți care dau des năvală pe pământurile cultivate. „Mi-au împușcat cei doi porci și ne-au dat 700 de lei pentru amândoi. E puțin, la cât te muncești cu ei”, explică Erzsébet plină de amărăciune dispariția porcilor din gospodăriile cătunului.

Ei nu-și permit să cumpere iarna porc, așa că pentru carne cresc iepuri și mai taie câte un pui sau o găină din gospodăria proprie. Demult, mai tăiau și câte un vițel, dar acum nu mai fată vaca, e bătrână, iar să-și cumpere alta mai tânără nu-și permit. 

Cum s-a trăit pandemia într-o altfel de izolare

Izolarea în contextul pandemiei Covid-19 i-a prins deja izolați, de câțiva ani, așa că nu a fost nevoie de impunerea unor măsuri speciale pentru protejarea locuitorilor. „Jos, la Borumlaca și Vărzari au fost necazuri, că umbla poliția pe străzi și ținea oamenii în case. Au fost și ceva cazuri, am auzit”, povestește Erzsébet, după care scoate de deasupra ferestruicii o hârtie albă și o pune pe masă. 

Este o declarație pe proprie răspundere, printată. 

Mi-a dat cineva din vale, de la Borumlaca, mai multe. Să pot să mă duc la cumpărături. Că m-am speriat o dată rău, că am coborât în vale și nu aveam declarație din asta și m-am speriat că mă amendează poliția. Apoi mi-am făcut rost de declarație din asta, mi-am căpătat și o mască și numai așa am umblat.

Erzsébet Juhasz

Relatările sunt mai mult despre frica de poliție și amendă decât despre frica de virus, iar contactul lor cu lumea pandemică s-a limitat la cele câteva coborâri în vale pentru cumpărături și urmărit știrile la televizor. Și-au văzut de muncile lor, săpându-și cartofii, mulgând vaca, plivind grădinuța de zarzavaturi și adunând vreascuri și lemne uscate din pădure, departe de lumea Covid-19 dezlănțuită. Au vorbit puțin despre pandemie, ca și cum ar fi fost ceva departe, despre o lume și o viață de care află doar prin intermediul televizorului care le ține de urât și le alină serile.

Pentru ei, mai multe bătăi de cap le dă căratul apei pentru băut, gătit și spălat, de la un izvor aflat mai la vale de casa lor, hăt departe. Și frigiderul vechi care consumă foarte mult curent electric, umflându-le facturile. Afară, sub streașină, strâng într-un lighean de plastic apă de ploaie, pentru animale și pentru spălat, pentru că la vârsta lor drumul prin pădure cu gălețile de apă în mâini nu este cea mai lejeră activitate.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

FOTO: Patricia Marina Tomas

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro