Ce-am fost si ce-am ajuns!

Romania a pierdut cu 4-1, dar a lasat o impresie frumoasa, iar nordicii au acceptat imediat propunerea antrenorului nostru, canadianul Bill Waters, de a veni la Bucuresti pentru jocul-revansa. La noi, exista tot un singur patinoar, Oteteleseanu, in spatele Palatului Telefoanelor de pe Victoriei. Am invins cu 3-2 atunci. De ce va spun toate astea? Au trecut 70 de ani, finlandezii sunt sus de tot, au peste 1.000 de patinoare, iar noi am ramas cam tot la nivelul anilor ‘30”. Morala? Ne meritam soarta! Momentul 1967. Dupa prezenta meritorie de la Olimpiada din ‘64, de la Innsbruck, hocheiul romanesc avea in 1967, la Viena, sansa primei promovari in Grupa Mondiala. Sir Eduard Pana, membru Hall of Fame, istoriseste cateva franturi demne de filme cu smintiti: “La meciul cu Polonia, la 3-2 pentru noi, i s-a rupt crosa fundasului Czaka. Adversarii erau in atac, iar el s-a repezit spre colegul Kalamar, care juca atacant, sa ii ia crosa din mana! Czaka tragea, Kalamar nu-i dadea drumul, cert e ca in timpul asta un polonez i-a ocolit fain-frumos si a marcat pentru 3-3!”. Alt episod: “Jucam practic finala cu Austria. Prin minutul 30, aveam deja 5-0 – marcase toata lumea, Gyula Szabo, eu, Biro. Ce se gandeste nea Misu Flamaropol, regretatul nostru antrenor? Scoate cativa jucatori de baza pentru a le da sansa sa joace si celor mai putin folositi! Ne-am zapacit si s-a facut 5-5 pana sa ne trezim noi!. Asa am ratat prima promovare, in Grupa A urcand Polonia”. Remiza incredibila cu Austria nu a ramas fara urmari. “La jocurile de la Viena, venea in tribuna un roman stabilit in Austria, nea Puiu, prieten cu Tiron, care ne dadea cate 100 de silingi pentru fiecare gol marcat. Nu era cine stie ce, dar cu banii astia luam de acolo un ceas pe care il vindeam acasa cu 1.000 de lei, asta in vremea cand eu aveam un salariu de sergent major la Dinamo de 875 de lei. Evident ca la fiecare deplasare aveam dupa noi 3-4 securisti care dadeau raportul la Bucuresti. Ce se intampla? In tren, la intoarcere, la Ploiesti, se urcau sase secuÂ. “Unde-i Tiron?”, ne intreaba ei? “A coborat la Campina, nu stiti ca are casa acolo”, zicem noi. “Ah, l-am scapat”, spun securistii. Intelesesem ca-i groasa! Pana la Bucuresti, am aruncat pe geam tot ce cumparasem. Pe peronul de la Nord, ne-a saltat militia si securitatea, din ordinul generalului Buzea, am aflat mai tarziu. Am fost anchetati o zi si o noapte, organele acuzandu-ne ca am vandut tara in meciul cu Austria. De ce? Securistii care venisera cu noi in Austria au crezut ca banii de la nea Puiu erau ca sa vindem calificarea. Si in loc de faptul ca primeam o nimica toata, oamenii care venisera cu noi raportasera ca luam cate o mie de silingi de la acel “instigator”. Ne-au dat drumul dupa ce ne-au confiscat tot. Mie mi-au lasat doar o rochie pe care o luasem pentru nevasta-mea!”. 1.500 de lei pentru calificarea in Grupa A. Romania a fost si la Olimpiada din ‘68, de la Grenoble, insa a ratat JO de la Sapporo din ratiuni de solidaritate cu tarile din fostul bloc comunist. Suntem in 1976. “Acea echipa care a reusit promovarea in Grupa Mondiala a fost o imbinare fericita intre trei generatii. Cea a lui Varga Dezideriu, generatia mea si cea a lui Doru Tureanu. Treceam printr-un moment bun. Aveam patru echipe tari – Steaua, Dinamo, Ciucul si Galatiul, iar antrenorul Nelu Ionescu putea alege usor 22 de insi tari din cei 100 de hocheisti ai tarii. Calificarea am obtinut-o in Elvetia si cu noroc. Am batut cu 2-1 Norvegia, cu un gol al lui Ion Ionita din propria noastra treime”, spune Pana. Pentru performanta lor, romanii au primit de la CNEFS cate 1.500 de lei: “Pentru sportivi era o perioada foarte buna. Faceam o mica contrabanda, in sensul ca duceam treninguri in Rusia, votca in Germania, ii taranesti mai peste tot si primeam bani sau echipament. La Mondialul din ‘77 de la Viena, nu am avut promisa nici o prima, iar diurna era de un dolar pe zi. Regimul rasplatea doar primele trei locuri, iar noi am fost ultimii si am pierdut, printre altele, cu 18-1 de la marele URSS!”. Romania a pierdut primele sapte meciuri din Grupa Mondiala si urma sa lupte cu SUA, Finlanda si RFG pentru supravietuirea in primul esalon al hocheiului mondial. “Cand am vazut ca americanii au venit cu vedetele lor din NHL, ne-am cacat pe noi de frica! Pe vremea aceea, nu era obligatoriu sa joci cu casca, dar asa de tare ne-am speriat de ei, ca erau ca muntii, ca am umblat toata noaptea prin gunoaie sa cautam casti. Cum-necum, am aparut toti la patinoar cu casti. Una rosie, una alba, una rupta, una neagra… Zic ca i-am batut de frica, 5-4, pentru ca nu stiu daca echipa a facut mai mult de cinci driblinguri tot meciul. Cum aveam pucul, cum pasam. Altfel, nu era contact pe gheata sa nu ajungem pe jos din duelurile cu ei!. Chiar daca am batut SUA, Federatia Internationala nu ne dorea pe noi la masa bogatilor. N-aveam bani, n-aveam suporteri si in meciul decisiv pentru evitarea retrogradarii, arbitrii ne-au furat rau de tot, iar Germania Federala ne-a batut cu 3-2”. 1980 – capat de linie. “Miracolul pe gheata” romanesc s-a incheiat la Olimpiada de la Lake Placid. Generatia regretatilor frati Szabo se dusese, generatia lui Pana apunea. “Este o rusine pentru o tara cu 22 de milioane de locuitori sa nu aiba un patinoar ca lumea. La fel si pentru o capitala de tara, sa nu aiba un patinoar sau un bazin… Dupa rezultatele noastre din anii Â70-Â80, am crezut ca sportul cu crosa si cu pucul va evolua in Romania. Din pacate, am regresat pentru ca acest sport nu a fost sustinut mai deloc. Am sperat intr-un sprijin din partea COR, doar am jucat in aceeasi linie cu presedintele Ion Tiriac, dar nu s-au gasit cu nici un chip 1,5 milioane $ pentru un patinoar in Bucuresti. Asta e, murim usor, dar sigur! In orice caz, nivelul la care suntem acum este peste cel al bazei materiale pe care o avem”, a spus secretarul general.