ComenteazăCazul judecătoarei spionată și agresată de soțul colonel de armată gelos despre care a scris Libertatea, este dovada că violența nu are limite, nici granițe.
Magistratul în cauză este unul cu experiență și poziție în sistemul judiciar. De la începutul prezentării cazului, redacția i-a protejat identitatea, precum în cazul oricărei victime a agresiunilor. Procesul soțului judecătoarei, de unde am documentat faptele, e unul simbolic. El arată că statutul social ridicat nu înseamnă diminuarea cazurilor de violență, cum se crede adeseori, ci poate însemna chiar perfecționarea instrumentelor de agresiune, explică Giulia Crișan, avocată la asociația Anais, care apără drepturile femeilor.
Giulia Crișan crede că în acest caz, colonelul a vrut să-și prindă partenera „cu ceva legat de activitatea profesională și să o compromită definitiv, să o distrugă total”.
„Modul lui de acțiune mi se pare diabolic. Cu cât urcăm nivelul de pregătire sau de statut social al familiei, asistăm la niște acte de violență mult mai agresive. Toată lumea se sperie de violența fizică. Dar partea asta psihologică, de hărțuire, de amenințare, de șantaj permanent, poate fi mult mai dură. De asta foarte multe victime ajung la sinucidere. Agresiunea este mult mai profundă”, spune Giulia Crișan.
CV-ul e de multe ori alibi pentru agresor
De multe ori, statutul contează în apărarea pe care și-o construiește agresorul. CV-ul devine un argument că agresorul nu ar fi putut face așa ceva, continuă avocata.
„Ați văzut care a fost alibiul colonelului în dosarul penal? Este ireproșabil la locul de muncă, are numai evaluări bune, de parcă noi aici analizăm activitatea lui profesională. Sau ați văzut de câte ori o femeie este ucisă și presa intervievează vecinii. Toți vorbesc la superlativ despre agresor, era băiat bun, saluta pe toată lumea, suntem șocați, nu ne așteptam. Cel care salută vecinii pe stradă nu înseamnă că nu este un agresor în propria familie. Cel care este un profesionist la locul de muncă nu înseamnă că se poartă la fel (în familie). Unitatea militară din care făcea parte a luat măsuri cu privire la el, după ce a fost condamnat? Noi, societatea, iertăm agresorii”, adaugă Giulia Crișan.
Avocata spune că a avut un caz similar. Agresorul era din zona militară, iar victima, deși a divorțat și a obținut ordin de protecție, e hărțuită și acum de fostul soț, după ani.
„Îi hărțuiește cu tot felul de procese, le face petiții la locul de muncă, fratelui ei, mamei, pe toți i-a dat în judecată. O hărțuire permanentă. Chiar ieri mi-a dat mesaj de Crăciun și mi-a zis: «Doamnă, ne hărțuiește în continuare, poate mai stăm de vorbă după sărbători. A venit omul cu 100 de pagini de evaluări psihologice, declarații ale colegilor. Domnule, stai că noi nu îl evaluăm să îl angajăm. Eu vorbesc de comportamentul în sânul familiei, care este total schimbat față de cel de la locul de muncă. El, fiind militar, prin prisma jobului este obișnuit să comande. Când el vorbește, toată lumea trebuie să ia poziție de drepți și să tacă”, spune avocata de la asociația Anais.
Activistă: În presă, agresorul nu are niciodată fața unui colonel
Cazul judecătoarei urmărite și agresate de soțul colonel deconstruiește prejudecățile despre victime și agresori, spune și Andreea Bragă, de la Centrul Filia, organizație care luptă pentru drepturile femeilor.
În general, românii cred că violența domestică apare doar în mediile sărace și needucate, dar violența se manifestă la toate nivelurile societății, precizează aceasta.
Însă cazurile de violență din mediile defavorizate sunt mult mai des mediatizate. Agresorul are, de multe ori, chipul unui bărbat beat de la țară, nu al unui colonel, judecător sau al unui profesor. Genul acesta de reprezentare adâncește niște prejudecăți, explică Andreea Bragă.
„De multe ori presiunea ca rufele murdare să se spele în familie crește odată cu statutul social”, spune aceasta.
Inclusiv victima poate să se adâncească în tăcere, pentru a salva aparențele. Sau pentru că îi e frică să fie văzută ca o victimă.
„Faptul că partenerul tău este colonel sau politician ori polițist, sau că tu, ca victimă, ești într-o poziție de conducere, ai putere, ești manager, lucrezi într-o bancă, cred că pune o presiune din partea societății, în felul în care noi am învățat să definim perfecțiunea sau imaginea noastră. Ideea aceasta că suntem victime într-o relație personală ne arată că suntem vulnerabile sau că nu avem acea viață perfectă pe care încercăm să o proiectăm în exterior”, adaugă Andreea Bragă.
O altă explicație e că atâta vreme cât violența domestică e asociată cu un mediu sărac, cu lipsa de educație, te simți protejat.
„Mie nu mi se poate întâmpla, pentru că sunt o persoană educată, am poziție, am statut social, partenerul meu nu consumă alcool. Toate asocierile astea pe care le avem cu violența domestică ne dau cumva un sentiment de siguranță. Nouă nu ni se va întâmpla așa ceva, nu suntem dintr-o familie săracă”, precizează Andreea Bragă de la Centrul Filia.
Dreptate pentru victime în funcție de statutul social
Inclusiv datele oficiale contrazic prejudecățile despre violența în familie, spune și Andreea Rusu, directoare executivă la Centrul Filia.
„Violența nu are culoare, statut social, statut economic, mediu de reședință. Este pur și simplu o prejudecată. Foarte mulți români consideră că violența se întâmplă numai la țară, numai în familii sărace, de multe ori numai în familii de etnie romă. Chiar statisticile pe care le cerem în fiecare an de la Inspectoratul General al Poliției Române ne arată că faptele de violențe sunt jumătate urban, jumătate rural”, precizează Rusu.
Statutul social face însă o diferență când vine vorba de accesul victimei la dreptate, crede aceasta.
„Ce este diferit este faptul că în momentul când victimele își fac curajul să apeleze la autorități, de multe ori poate să conteze dacă victima este o persoană educată, dacă are un anumit statut în societate, de multe ori ea este tratată diferit atunci când ajunge în fața autorităților. În momentul în care o femeie de etnie romă, săracă, dintr-o comună îndepărtată, ajunge la poliție, de foarte multe ori este batjocorită, deși poate are dovezi la fel de clare cum a avut această doamnă judecătoare. De multe ori este trimisă acasă, să se împace cu agresorul, nu există un efort și un suport din partea autorităților”, adaugă Andreea Rusu.
Un raport al Centrului Filia arată că în primele opt luni ale acestui an au fost emise peste 7.000 de ordine de protecție provizorii în cazurile de violență domestică, iar o treime dintre ele au fost încălcate de agresori, după cum relata Libertatea. Numărul lor este în creștere față de anii precedenți.
„Armata” celor care sprijină victimele
Informația privind violența domestică ajunge mai mult la persoane educate, cu un anumit statut social, însă accesul la informație nu aduce automat și o ieșire dintr-o relație abuzivă.
Ce contează foarte mult e „armata” celor care te sprijină.
„Una este să îți fure cineva ceva pe stradă și să îți dorești să-ți facă dreptate și alta este atunci când agresorul este persoana pe care o iubești, lângă care ți-ai dori să trăiești. Distanța de la informație până la a ieși dintr-o situație de violență este destul de mare, ai nevoie de suport din partea celor din jur, din partea familiei, din partea societății, din partea autorităților. E nevoie de o armată dacă vrei, apropo de subiect, să ajute victima să iasă din această relație”, conchide Andreea Rusu.